Industrializarea României interbelice

Românii de astăzi sunt obișnuiți cu ideea că în perioada comunistă a fost o uriașă dezvoltare industrială în urma căreia au apărut gigantice cartiere-dormitor și locuri de muncă. Creierul maselor a fost perfect spălat și puțini sunt cei ce știu că a mai existat o perioadă interbelică. Mulți știu că atunci a fost un odios regim burghezo-moșieresc ce practica exploatarea omului de către om. Memoria mulțimilor este scurtă și doar despre Nicolae Ceaușescu se mai știe câte ceva.

Conducătorii din perioada interbelică au fost interesați de dezvoltarea economiei din interes pentru propria prosperitate, dar și pentru a se asigura o cantitate sporită de armament în cazul unui nou conflict în Europa. Industria era absolut necesară României Mari și existau în preajma declanșării războiului 356 de întreprinderi metalurgice și producția acestora satisfăcea aproape complet consumul intern. Era foarte căutată tabla galvanizată și cea plumbuită pentru acoperirea clădirilor ridicate într-un adevărat boom imobiliar.

Capacitatea Uzinelor de fier și domeniile Reșița S.A. era de 200.000 t de oțel pe an și la fel se stătea la producția de tablă. Metalul putea să fie prelucrat și sub formă de locomotive, cam 60 pe an. Întreprinderile metalurgice Malaxa erau cele mai avansate tehnologic din România și puteau să realizeze 100 de locomotive și să repare alte două sute în fiecare an. Capacitatea industrială specializată în automotoare a dat căilor ferate peste 200 de mașini pentru un transport rapid până la data documentării locotenent-colonelului C. Verdeș.

Fabrica de țevi putea să livreze produse pentru industria exploatării și rafinării petrolului, diametrul interior cel mai mare fiind de 400 mm. Interesante erau și țevile mai ușoare ce erau necesare domeniului aeronautic sau atelierelor pentru confecționat biciclete. Existau regiuni din România unde se vedea impactul revoluției industriale. Reșița și Hunedoara erau dominate de coșurile de fum și populația muncea pentru obținerea metalului rezistent, traiul tradițional ce implica prelucrarea lemnului și creșterea animalelor nefiind interesant sub aspect financiar.

Uzinele metalurgice, de dimensiuni modeste dacă se face o comparație cu ceea ce exista în cadrul marilor puteri economice, au început să se răspândească în toate colțurile țării. Exista astfel o uzină în Cernăuți pentru producerea de sârmă, lanțuri, șuruburi și nituri. Orașul Brăila avea Întreprinderile metalurgice ce trimiteau clienților fier beton și sârmă ghimpată.

Cum în epocă era o economie concurențială, o altă fabrică livra furci de oțel, fier beton și sârmă laminată în calciu. La Turda se găsea un puternic centru metalurgic ce putea să prelucreze fierul sub formă de fier beton, sârmă ghimpată, cuie, cabluri izolate pentru electrotehnică etc.

Asamblarea de locomotive

Industria grea nu producea numai metal insuficient prelucrat sub formă de cuie sau șuruburi. S-a trecut la asamblarea de locomotive și cele asigurate de firma patronului Malaxa erau apreciate pentru calitate. Fabricile militare au trecut de la retubarea țevilor vechilor tunuri la producerea gurilor de foc de nouă generație.

Erau livrate aruncătoare de mine de calibrele 60 și 81 mm, copii după armele inventate în cadrul firmei Brandt din Franța. Se putea face și artilerie antitanc de calibrul 47 mm, piesele specializate impunând producerea unor aliaje speciale ce rezistau la presiunea generată de pulberile puternice. Uzinele Reșița au primit licența pentru asamblarea de tunuri antiaeriene de calibrul 75 mm după o licență britanică.

Un șantier naval din Galați a trecut la producerea de submarine, corpul torpiloarelor subacvatice necesitând oțeluri speciale și o atentă finisare, orice punct slab putând duce la o catastrofă. Cele mai performante mașini erau în epocă avioanele și statul român a investit mult în extinderea capacităților industriale din domeniu. Uzina I.A.R. Brașov a fost capabilă să treacă la proiectarea și fabricarea avioanelor de vânătoare monoplane și metalice de mare viteză de tip I.A.R.-80. A fost obținută și licența pentru bombardiere mari de tip IAR-79.

Industria chimică a cunoscut o dezvoltare fără precedent pentru că avea mărfuri deosebit de căutate. Principalele centre de producție erau în zona Prahova și se rafina din ce în ce mai mult petrol. Exista la Târnăveni o capacitate industrială pentru obținerea de azot, oxigen, sodă caustică, cianamidă și amoniac, substanțe ce puteau ajunge până la nivel de îngrășăminte chimice. Acizii erau interesanți pentru economie și pentru producția de armament. O uzină din Zlatna putea să livreze acid sulfuric. Acest sânge al industriei era livrat și de două fabrici din apropiere de Satu Mare și Baia Mare. Acidul clorhidric putea să vină de la Turda.

Industria alimentară era însă deținătoarea celor mai multe mașini de prelucrare a materiei prime și era absolut normal să sporească producția din moment ce a crescut numărul de locuitori din mediul urban. Morile erau esențiale într-o țară în care populația consuma multă mămăligă și începea să sporească necesarul de făină, orășenii fiind atrași de mirosul de pâine caldă. Erau circa 209 mori de capacitate mică, de până la două vagoane de cereale pe zi, dar important era că erau risipite pe întreaga suprafață a țării. Cele mari, cam 106 unități, erau ridicate în câmpie și aproape de centrele urbane dezvoltate, producția maximă fiind de 40 de vagoane pe zi. Nu erau luate în calcul instalațiile existente în gospodăriile țărănești, cele ce satisfăceau necesarul unei familii sau al unui cătun.

Făina nu este suficient de interesantă dacă nu este combinată și cu ceva zahăr pentru a se obține prăjituri și plăcinte dulci și gustoase. Șase fabrici puteau să prelucreze cel puțin 150 de vagoane de sfeclă zilnic și se ajungea până la o producție de 25.000 de vagoane de zahăr anual. Nu erau probleme în ceea ce privește obținerea alcoolului prin distilarea cerealelor sau în urma fermentării fructelor. Țara era împânzită cu centre de obținere a licorii ce distrugea sănătatea populațiilor din spațiul românesc.

Industria României Mari intrase pe un curs ascendent de prelucrare a unor cantități din ce în ce mai importante de materii prime oferite de sol și subsol. Petrolul era căutat la adâncimi din ce în ce mai mari și s-a trecut de la 1,168 milioane de tone în anul 1921, impactul războiului mondial fiind evident, la 8,466 milioane în 1934. Gazul natural a cunoscut un salt și mai uimitor. S-a plecat de la un consum de ceva peste 90 milioane de metri cubi la 1.642 milioane numai în Vechiul Regat.

Cei doi combustibili erau fundamentali pentru economie și pentru populație. Minereurile metalifere dădeau producții mai scăzute din cauza prelucrării dificile, mașinile fiind încă lipsite de forța zdrobirii unor roci dure cum erau cele de bauxită, chiar utilajele din perioada comunistă având probleme la măcinarea pietrelor ce ascundeau metalul necesar în economie și armată. A sporit și consumul de sare la peste 300.000 t anual din 1924.

Se învăța în fiecare an despre geografia României, dar oamenii modificau permanent structura subsolului. Numai argilă pentru cărămidă a fost extrasă până la un volum de 275.924 mc în anul 1931, perioadă de timp definită drept de criză. Cererea era din ce în ce mai mare și s-a ajuns la 467.683 mc în 1935. Nisipul, esențial în tencuieli și în producerea sticlei, a trecut de la 115.903 la 235.101 mc în aceeași ani menționați.

Este interesant de precizat că economia interbelică i-a șocat pe politrucii comuniști și mereu se făcea referire la anul 1938, cel definit drept anul de maximă înflorire a lumii libere. Aveau grijă să precizeze că producția capitalistă era realizată într-un timp cât mai scurt. Nu spuneau că trecerea unor decenii făceau absolut inutile astfel de comparații și aceasta era manipularea maselor. Uitau să precizeze că progresele au fost frânate tocmai prin declanșarea războiului prin voința liderului comunist de la Kremlin. Uniunea Sovietică a nenorocit poporul român și a distrus o cale normală de evoluție. A trebuit să se înceapă de la zero în decembrie 1989.

Bibliografie minimală

• Anuarul statistic al României 1935 și 1936.

• Verdeș, C., România Studiu geografic: fizic, economic și militar Teatre de operațiuni, vol. I, ediția a II-a Tipografia ziarului Universul, București, 1939.