George Em. Lahovary, ucis într-un duel de către Nicolae Filipescu

În data de 29 noiembrie 1897, la ora 11, conservatorul George Em. Lahovary era ucis într-un duel de către Nicolae Filipescu, fost deputat și primar al Bucureștiului.

Motivul provocării l-a constituit articolul „Deux politiques”, publicat în „LʼIndépendence roumaine”. Acesta era semnat de George Em. Lahovary, proprietarul ziarului, fapt ce nu se obișnuia decât de 4-5 ori pe an, în situații bine determinate, pentru a sublinia poziția ziarului în chestiuni importante. În articol se preciza că Nicolae Filipescu procedează ca un demagog și se arăta că „dacă a mai rămas cumva un rest de plată suntem gata să lichidăm și acest rest” (Dosarul afacerii duelului G. Em. Lahovary și N. Filipescu, București, Tipografia „LʼIndépendence roumaine”, 1898, p. 4-5), notează Arhivele Naționale ale României, pe pagina de Facebook a instituției.

După citirea articolului, Nicolae Filipescu l-a provocat la duel pe George Em. Lahovary, trimițând pe cei doi martori ai săi, Victor Ionescu (care nu era tocmai un martor imparțial, fiindcă avusese și el o altercație cu Lahovary) și Alexandru Săulescu, pentru a-i cere satisfacție. La rândul său, Lahovary însărcinează pe Theodor Văcărescu și Constantin Isvoranu, în calitate de martori, să răspundă la provocare. În același timp, îi scrie lui Filipescu, arătând că este vorba despre o simplă polemică în presă fără intenții ofensatoare.

În ciuda acestor explicații, Nicolae Filipescu nu renunță la ieșirea pe teren și se continuă demersurile pentru ca duelul să aibă loc. Theodor Văcărescu, considerând că articolul nu are un caracter ofensator, se retrage din calitatea de martor și locul său este luat de Nicolae Drossu.

Ambii adversari aveau experiență în dueluri și și-au făcut testamentele. S-a stabilit ca arma de luptă să fie spada și reprizele să dureze 2 minute. Prin tragere la sorți s-a hotărât ca directorul luptei să fie Victor Ionescu. Deși, în mod obișnuit, martorii decideau ca lupta să se poarte până la prima picătură de sânge, de această dată au decis că „lupta va înceta când unul dintre combatanți va fi în imposibilitate de a continua”.

Locul ales pentru întâlnire a fost „sala de scrimă sau de gimnastică de pe cheiul Dâmboviței”. Sala în care a avut loc lupta pune sub semnul întrebării egalitatea de șanse a celor doi adversari. Nu era un teren neutru, ci un spațiu în care Nicolae Filipescu se antrenase de patru ori, după cum el însuși declara. De altfel, sala era nepotrivită pentru acest gen de luptă. Ea avea o lungime de 12 metri, în loc de 30, cât ar fi fost necesar pentru ca adversarii să aibă spațiu pentru a se retrage într-o înfruntare cu spada.

În cadrul celei de-a doua reprize a luptei, George Em. Lahovary nu a avut spațiu suficient pentru a se retrage și spada lui Nicolae Filipescu a pătruns 20 de cm în corpul său, perforând vena cavă inferioară. El a murit în scurt timp, în brațele valetului său.

Deznodământul tragic a stârnit dezbateri în presă și tensiuni în guvern. Nicolae Filipescu și martorii au fost reținuți și apoi eliberați. A urmat un proces ce avea o miză juridică și socială. S-au inițiat proiecte de lege prin care erau eliminate articolele 258-261 referitoare la duel din Codul penal. La 21 februarie 1898 s-a dat sentința prin care martorii erau achitați, iar Nicolae Filipescu a fost condamnat la 6 luni de închisoare. A urmat grațierea sa de către regele Carol I, care denotă faptul că duelurile au fost tolerate de societatea românească ca manieră de rezolvare a unor chestiuni de onoare.

Mai multe detalii cu privire la această tragică întâmplare pot fi regăsite în documente din fondul familial Crețulescu-Lahovary păstrat la Arhivele Naționale și în lucrarea publicată de Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români, București, Ed. Humanitas, 2016, p. 138-152.