Fuga nebună din București, în noiembrie 1916
La începutul lui noiembrie 1916 devenea tot mai clar că România se îndreaptă spre prăpastie. Veștile proaste care soseau de pe front au descumpănit și mai mult populaţia Capitalei. După ce Craiova a fost ocupată de inamic pe 8/21 noiembrie, trupele române, sub presiunea inamicului, s-au retras pe stânga Olteţului.
Pe 10/23 noiembrie, inamicul a forţat Dunărea la Zimnicea. A doua zi, trupele germane și austro-ungare au trecut Oltul la Stoenești și au început acţiunile în Câmpia Munteniei. În această perspectivă sumbră, pe 12/25 noiembrie, autorităţile au început să părăsească Capitala pentru a se muta la Iași. Funcţionarii și-au primit salariul pe trei luni, iar majoritatea întreprinderilor (Atelierele CFR, „Wolf “, „Lemaître“, „Horstein și Budich“, Pirotehnia, Arsenalul, Pulberăria etc.) cu o parte sau întreg personalul au început mutarea. Spitalele au fost evacuate, iar străzile Bucureștiului s-au umplut de răniţi bandajaţi care se târau spre gară.
Despre haosul care s-a instalat la Spitalul Colţea, plin de răniţi, Marta Trancu-Rainer scria: „Am găsit la Colţea panică mare. Fiecare voia să fugă. Ni se telefonează ca toţii răniţii să fie transportaţi la Spitalul Militar. Dau o fugă la Costache Cantacuzino la Eforie (Eforia Spitalelor Civile – n.a.), nu-l găsesc. Plec la Marghiloman. Acolo îl găsesc pe Cantacuzino. Marghiloman îmi spune să nu transport decât pe cei gravi. L-am implorat pe efor să vie la Colţea să potolească lumea: studentele, personalul sanitar. Cantacuzino era alb la obraz și contrariat de necesitatea acestei vizite. În fine a venit și i-a conjurat pe toţi să nu plece. Am făcut vizita, pansamentele. S-au îngrămădit toţi pe sală: studentele, supraveghetoarele, jupânesele. M-am întors zdrobită acasă“.
În noaptea de 13/26 noiembrie, la ora 2, a părăsit orașul și Regina Maria. Alexandru Alimănișteanu, cumnatul premierului Brătianu, a surprins plecarea reginei, în timp ce trecea prin faţa Palatulu Regal. Deși guvernul anunţa deschiderea Parlamentului la 15/28 noiembrie, panica a pus stăpânire pe populaţie, iar mulţi dintre bucureșteni se pregăteau să părăsească cât mai repede orașul.
Semnalul l-au dat cei din așa-numita protipendadă. Arabella Yarka nota în aceeași zi: „A pierit orice urmă de optimism, nu mai există speranţă! Autorităţile civile sunt evacuate, ca și majoritatea spitalelor. (...) Am strâns totul, casa e pustie și parcă mi-a devenit dușmană. Da, Bucureștiul va cădea curând. Nu trebuie să rămân blocată aici“.
Martor la această isterie, istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu consemna și el: „Curţile autorităţilor fumegă de hârtiile arhivelor cărora li se dă foc; se transportă în care învelite cu pânze serviciile Marelui Cartier. O fugă nebună, ceva maladiv apucă toate clasele societăţii. Pe jos, pe cai, cu automobile, biciclete, căruţe de pâine, camioane, cabriolete, docare, dricuri și toate mijloacele de locomoţie ce amintesc de timpul migraţiunii popoarelor se îndreaptă cu toţii, într-o înghesuială grozavă, spre rampele gărilor, spre barierele șoselelor ce duc spre Răsărit. Unii fug spre o ţintă, cei mai mulţi pleacă în necunoscut, atrași de acest vârtej; toţi fug de teama vrăjmașului vestit de neomenos și care se folosește de acest renume pentru a forţa la docilitatea poporului asupra căruia rostogoleau, ca la nicio altă epocă din istoria noastră, din creierul munţilor până la apele Dunării, tăvălugul războiului. Văd într-un automobil pe domnul Brătianu cu prefectul Poliţiei Capitalei. Dezastrul ţării întregi se oglindește pe figura sa“.
„Unde merge lumea aceasta?”
La Gara de Nord, lumea se călca în picioare ca săprindă un tren. Pentru a restabili ordinea, a intervenit armata. „Zeci de mii de oameni vor să plece – nota Cancicov –, iar Direcţia n-are nici vagoane, nici mașini suficiente disponibile. Toate liniile sunt prinse cu trenuri militare ce aduc trupe din toate părţile, pe lângă ordinul de a ţine la dispoziţie în fiece moment noi trenuri pentru trupele și armamentul în retragere spre Moldova. Multă lume fuge cu trăsurile și căruţele, iar cei mai numeroși pleacă pe jos cu ce se poate lua. Unde merge lumea aceasta?“.
Pe 14/25 noiembrie 1916, ziarele au publicat un comunicat prin care se cerea locuitorilor orașului să-și păstreze calmul și să rămână pe loc, căci „toate măsurile pentru menţinerea ordinei au fost luate“. Se aducea, totodată, la cunoștinţă cetăţenilor că „Direcţiunea Căilor Ferate își menţine orarul publicat și dispoziţiunile privitoare la eliberarea anticipată a bile- telor, faţă cu capacitatea trenurilor“.
Majoritatea refugiaţilor nu vor beneficia însă de trenuri, acestea fiind folosite, cu precădere, de armată și oficialităţi. Cei care au prins loc în trenurile supraaglomerate au fost însă cei din lumea bună a Capitalei, dar vor călători în condiţii precare deseori fiind vorba de un vagon de marfă „fără bănci, plin de paie și balegă, din care abia debarcaseră niște cai“, după cum relata Elena Negrescu, soţia amiralului Nicolae Negrescu.
Aceasta a călătorit, împreună cu copiii săi, în aceste condiţii ingrate nu mai puţin de 10 ore până la Buzău. Acoperișul vagoanelor era și el ocupat cu numeroși transfugi, printre aceștia numărându-se și mulţi cercetași, unii copii de 10-12 ani. Aceștia au plecat spre Moldova spre a continua să sprijine, de acolo, armata. „Duminică 14 (noiembrie 1916 – n.a.), la 6 dimineaţa, pleacă, lăsându-mă în culmea disperării, văzând cum, unul după al- tul, se duc spre necunoscut, copiii mei“, consemna soţia doctorului veterinar Irimia Popescu.
Au existat însă și privilegiaţi, cum este cazul ministrului Agriculturii și Domeniilor, Alexandru C. Constantinescu, care, conform mărturiilor lui Argetoianu (cunoscut pentru spiritul său polemic), și-ar fi alocat nu mai puţin de șaptesprezece vagoane, printre „beneficiari“ numărându-se inclusiv butoaie goale, mobilier de bucătărie sau recipiente cu murături. Un alt caz este cel al lui Alexandru Marghiloman, care și-a pus la adăpost preţioșii săi cai de concurs, renumiţi și în Europa; aceștia au fost trimiși la moșia profesorului Emil Racoviţă din judeţul Vaslui. Restul năpăstuiţilor au urmat calea exilului mergând pe jos, formând un cortegiu nesfârșit de civili și militari în retragere. Alături de ei, pe drumurile îmbibate de noroiul de sfârșit de toamnă și început de iarnă, mergeau și coloane de prizonieri, încadraţi de soldaţii armatei noastre.
Un martor al acestei drame colective, ziaristul Tudor Teodorescu Braniște, își amintea: „Imaginile de atunci îmi stau și acum în faţa ochilor. Am văzut părinţi mergând pe jos, bărbatul cu o biată boccea în mână, iar femeia împingând un cărucior alb cu un copil înăuntru. (...) Am văzut bătrâni cocoșaţi de ani în briște vechi, trase cu anevoinţă de câte un cal famelic. Trăsuri care abia se mai ţineau pe arcuri, clătinându-se prin vârtoapele drumului, ca niște bărci pe valuri. (...) Soldaţi răniţi cu sângele ieșit prin bandajele vechi, murdare și rău mirositoare, spunând cu resemnare: «La spital ne-a zis că putem să ne evacuăm pe jos». (...) În marginea drumului, zăceau ici și colo hoituri de cai. (...) Unii se vedeau a fi fost înalţi, puternici și frumoși, cum au regimentele de artilerie și de ca- valerie. Alţii erau bieţi căluţi de povară, cu coastele ieșite, cu cozile lungi, pline de scaieţi uscaţi. Pe burţile lor se băteau ciorile, croncănind sinistru, și câinii mârâind întărâtaţi“.
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 275 al revistei „Historia” (revista:275), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: BIBLIOTECA MILITARĂ ROMÂNĂ, BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE, , COLECŢIILE ALEXANDRU ARMĂ ȘI ALEXANDRU ȘTEFĂNUŢ