Farmacia în care Bucureștiul încă respiră interbelic

În București încă există clădiri care nu aparțin în întregime prezentului. Le privești și ai senzația că stau sprijinite pe un timp vechi, ca și cum orașul modern a curs în jurul lor fără să le poată desprinde de epoca în care s-au născut. Una dintre cele mai inedite se află la colțul străzilor Vasile Lascăr și Maria Rosetti. Pentru trecătorul grăbit de astăzi este doar un imobil elegant, ușor obosit, cu ferestre ample și o fațadă de început de secol. Pentru ochiul atent însă, Casa cu farmacie „Gheorghe Hotăranu” este una dintre cele mai valoroase capsule de memorie urbană din București: prăvălie specializată, laborator farmaceutic și locuință de familie deasupra – un imobil care a traversat războaiele, a fost confiscat în perioada comunistă și se pregătește astăzi să devină Muzeu al Farmaciei.

Puține spații bucureștene concentrează atât de limpede ideea de civilizație cotidiană interbelică. Aici se întâlnesc destinul unui farmacist ambițios, decorat pe front, cu opera unui arhitect reprezentativ al stilului neoromânesc și cu rafinamentul atelierelor vieneze de mobilier. În același timp, se întrevede o istorie mai lungă: aceea a unei profesii care, înainte de industrializarea completă a medicamentului, îmbina știința exactă cu meșteșugul.

Casa Hotăranu nu spune doar povestea unei familii. Ea spune povestea unei lumi în care competența profesională putea construi un destin, iar profesia nu se oprea la tejghea, ci se reflecta în însăși arhitectura casei.

Un farmacist al vremurilor mari

Gheorghe Hotăranu aparține acelei generații de profesioniști formați la cumpăna dintre două Românii: cea veche, încă provincială în multe privințe, și cea modernă, care încerca să se organizeze instituțional, sanitar și urbanistic după model occidental.

Farmacistul nu era, în primele decenii ale secolului al XX-lea, un simplu vânzător de remedii. El trebuia să stăpânească noțiuni solide de chimie, botanică, toxicologie, dozaj și legislație sanitară. În multe situații, prepara personal medicamentele prescrise de medic, răspunzând direct pentru corectitudinea formulei și siguranța pacientului.

Hotăranu nu a fost doar proprietar de farmacie, ci și participant activ la viața profesională a breslei. Documentele îl menționează ca membru al Comisiei Chimico-Farmaceutice de pe lângă Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, organism cu atribuții importante în organizarea domeniului: elaborarea farmacopeii, stabilirea taxelor farmaceutice, acordarea concesiunilor pentru farmacii, drogherii, laboratoare și alte stabilimente de profil. A fost, de asemenea, membru al Colegiului General al Farmaciștilor și societar al Oficiului de Aprovizionare Farmaceutic. Cu alte cuvinte, nu era doar un practicant al meseriei, ci unul dintre oamenii consultați atunci când se discuta cadrul întregii profesii.

Biografia sa începe în afara granițelor României de atunci. Potrivit istoricului farmaciei Izsák Sámuel, autor de lucrări dedicate evoluției farmaciei în spațiul central-european, Gheorghe Hotăranu s-a născut la Oravița, în 1883, teritoriu aflat atunci în Imperiul Austro-Ungar. Ajunge la București în 1906, unde urmează studiile de farmacie, devenind licențiat în 1910.

Biografia militară completează portretul. Participă la campania din 1913, în cel de-Al Doilea Război Balcanic, apoi la Primul Război Mondial, fiind ulterior ofițer în rezervă. Potrivit surselor, ajunge locotenent-colonel în retragere în 1945. Pentru serviciile sale, este decorat cu Ordinul „Avântul Țării”, prin Decret Regal din 7 noiembrie 1913, și cu Ordinul „Coroana României” în 1926.

În aceste detalii aparent protocolare se citește, de fapt, prestigiul de care se bucura un profesionist al epocii – un statut construit nu doar prin avere, ci și prin competență, educație și serviciu public.

De la concesiune regală la afacere consolidată

În 1913, statul român acorda noi concesiuni pentru deschiderea de farmacii. Rețeaua sanitară trebuia extinsă, iar profesia farmaceutică era strict reglementată. Printre beneficiari s-a numărat și Gheorghe Hotăranu, care, la 9 februarie 1914, își deschide prima farmacie într-un spațiu închiriat pe strada Vasile Lascăr, cunoscută anterior ca strada Teilor. Era același cartier în care avea să rămână, semn că proprietarul intuise potențialul unei zone aflate în plină dezvoltare urbană.

Timp de nouă ani a muncit și a economisit. A participat și la războiul pentru întregirea națională (Primul Război Mondial), fiind, după cum arată ziarul Universul din septembrie 1916, rănit pe front.

Aceste informații, aparent minore, sunt esențiale pentru înțelegerea poveștii. Casa Hotăranu nu a fost rezultatul unei moșteniri aristocratice și nici al unei speculații imobiliare. A fost fructul unei ascensiuni profesionale bazate pe reputație, disciplină și continuitate.

În 1920 cumpără imobilul din Vasile Lascăr 80 (fost Teilor 120, actual nr. 76), iar în 1925 decide ridicarea clădirii actuale, concepută explicit pentru funcțiuni mixte: farmacie la parter, laborator la subsol, locuire la etajele superioare.

În Bucureștiul epocii, asemenea imobile reprezentau formula aproape ideală a micii burghezii profesioniste: afacerea jos, familia sus, capitalul reinvestit în proprietate și prestigiu. Casa Hotăranu este unul dintre ultimele exemple păstrate aproape integral ale acestei tipologii.

Arhitectul Statie Ciortan și seriozitatea stilului neoromânesc

Pentru proiect, Hotăranu l-a ales pe arhitectul Statie Ciortan (1876–1940), un nume important – astăzi insuficient cunoscut – al arhitecturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, și a apelat la antreprenorul italian Ernesto Mazzolini, constructor care a utilizat materiale și tehnici dintre cele mai avansate ale epocii.

Născut la Roșiuța, în Mehedinți, Statie Ciortan s-a format la Școala Superioară de Arhitectură din București, unde i-a avut ca mentori pe Ion Mincu și Ermil Pangrati. De la aceștia a preluat orientarea către stilul neoromânesc – încercarea de a formula o arhitectură cu specific național, dar adaptată exigențelor moderne.

Cariera sa a fost amplă și coerentă. A proiectat numeroase administrații financiare în București (str. Popa Tatu – 1917, Calea Moșilor – 1930, bd. Ferdinand nr. 89 – 1932, str. Bateriilor – 1936, str. 13 Septembrie) și în țară (Ploiești – azi judecătorie; Pitești – azi Primărie), precum și Muzeul din Câmpulung Muscel, clădiri ale vămilor, Palatul Vămii Poștei (1925, azi sediu MAI), locuințe particulare, blocuri cu spații comerciale, grupuri de case pentru funcționari și Casa de odihnă a Ministerului de Finanțe de la Predeal. A realizat, de asemenea, imobilul Monitorului Oficial de pe bulevardul Elisabeta.

Timp de trei decenii, a fost director al Arhitecturii în cadrul Ministerului de Finanțe, iar între 1929 și 1932 a prezidat Societatea Arhitecților Români. A desfășurat și activitate didactică la Școala Superioară de Arhitectură.

Casa Hotăranu poartă semnătura sa recognoscibilă: o compoziție echilibrată, o volumetrie sobră, detalii inspirate discret din repertoriul brâncovenesc, un colț tratat elegant și o relație atentă între funcțiunea comercială de la parter și registrul domestic al etajului. Nu este o clădire ostentativă, ci una care inspiră soliditate, ordine și bun-gust – exact valorile pe care proprietarul voia, probabil, să le asocieze farmaciei sale.

Există și o „soră” a acestei farmacii pe Calea Călărași – farmacia nr. 40, Mihailovici – astăzi transformată în măcelărie, un exemplu elocvent pentru cât de fragilă este supraviețuirea acestor tipologii urbane.

Înăuntru: o farmacie completă, dintr-o epocă dispărută

Adevărata minune a Casei Hotăranu începe însă dincolo de fațadă. La interior s-au conservat aproape integral mobilierul și dotările comandate la Viena în 1925, executate special pentru planul farmaciei la firma Hermann Steinbuch. Ansamblul este excepțional tocmai prin caracterul său unitar. Nu avem de-a face cu piese disparate, salvate întâmplător, ci cu o întreagă arhitectură interioară gândită pentru funcționarea exactă a unei farmacii moderne de epocă.

Lemnul masiv al corpurilor de mobilier poartă inițialele „GH”. Blaturile sunt placate cu marmură de Carrara, material ales atât pentru noblețe, cât și pentru rezistența chimică necesară unui spațiu de lucru farmaceutic. Vitrinele și panourile de cristal indică foarte clar schimbarea de paradigmă: farmacia nu mai este „spițeria” discretă de pe lângă bolnițe și spitale, ci un spațiu reprezentativ, deschis, în care produsele sunt expuse și ordonate vizibil în fața publicului.

Mânerele sunt, în funcție de registrul sertarelor, ori din lemn, ori din sticlă fațetată, colorată în profunzime.

Totul vorbește despre o epocă în care obiectul utilitar era și frumos, iar frumusețea nu excludea rigoarea tehnică, ci o însoțea.

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 292 al revistei „Historia” (revista:292), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: ANA DUMITRU, ANITA CRĂCIUN MOLOCEA,ARHIVA AUTOAREI, ARHIVA COLEGIULUI FARMACIȘTILOR, TUDOR CHIRA, REVISTA ARHITECTURA (1906),ARHIVA STUDIOURILOR BUFTEA