Emil Racoviță, speaker-ul carismatic

Celebru biolog, explorator, participant la prima expediție care a consemnat iernarea în Antarctica. Știați însă că Racoviță a fost și un speaker carismatic, care a vrăjit publicul cu relatările despre prizonieratul în banchiza polară și cu informațiile despre animalele pe care foarte puțini oameni le văzuseră până atunci?

La sosirea navei Belgica în portul Anvers, la data de 5 noiembrie 1899, Racoviță a primit, alături de ceilalți membri supraviețuitori ai expediției, titlul de Cavaler al Ordinului Leopold al II-lea al Belgiei. Însă primele organisme științifice care i-au recunoscut meritele au fost cele din țara sa natală, mai precis Societatea Română de Geografie și Societatea Naturaliștilor din România.

În plus, Regele Carol I a ținut să-l decoreze, la 9 decembrie 1899, cu ordinul „Steaua României” în rang de ofițer. Conferințele susținute în fața unor audiențe de sute de persoane, cu alte sute rămase în afara sălilor, îi vor aduce aprecierea selectului public din capitalele Belgiei și Franței.

Racoviță avea un recunoscut, am putea spune unic, har de povestitor, care-i permitea să încânte auditorii cu episoade ale vieții de pe Belgica, chiar când multe dintre acestea nu inspirau râsul. Era, probabil, un har dobândit pe „filiera” Ion Creangă – acela de„ a face haz de necaz”.

Despre Expediţia Antarctică Belgiană, din anii 1897-1899, la care a luat parte şi omul de ştiinţă român Emil Racoviţă, citiţi pe îndelete în ediţia de iarnăa Historia Special, disponibilă la punctele de difuzare a presei din toată ţara, dar şi în format digital, pe platforma Paydemic.

Revista presei

Seria de conferințe va începe în decembrie 1899, cu două prelegeri la Bruxelles, va continua cu altele la Paris, înainte de a reveni, la insistențele lui Jules Guiart, la Bruxelles. Racoviță va ajunge peste un an să conferențieze și în România, în fața unor audiențe entuziasmate, atât la Ateneul Român, cât și la Teatrul Național din Iași.

Toate prelegerile sale au fost urmate de articole de presă elogioase, un scurt extras din ziarul „La Dépêche” fiind elocvent: „După cum era de prevăzut, conferința domnului Racoviță asupra expediției vasului Belgica la Polul Sud a atras, duminică seara, o enormă afluență în sala Arago… Timp de două ore, el ținu auditoriul sub farmecul unui cuvânt deosebit de viu și de spiritual. Relatarea sa a fost un model de descriere exactă, de povestire pitorească, de observație fină și de umor de bun gust”.

VIAȚA ANIMALELOR ȘI PLANTELOR

Conferința lui Racoviță de pe 22 decembrie 1899, la Societatea Regală Belgiană de Geografie

„Vă invit să mă însoțiți pe banchiza antarctică, cea care a ținut Belgica prizonieră timp de 13 luni atât de lungi. … Gheața care formează banchiza este flotantă, nefiind atașată solului, ceea ce-i permite să se afle în derivă sub influența vânturilor și curenților. Această gheață are origini diverse, deoarece ea este formată, în primul rând, din plăcile produse de înghețarea directă a apei mării și, în al doilea rând, din iceberguri și fragmente ale acestora care rezultă din topirea și scurgerea ghețarilor tereștri în mare.

Suprafața formată de această gheață este, mai mult sau mai puțin, una continuă, căci în toate perioadele anului apar crăpături și canale unde își face simțită prezența apa liberă. Climatul care domnește pe banchiză este cât se poate de dur, așa cum, de altfel, ați aflat din conferințele precedente.

Rare sunt zilele frumoase și clare, frecvente fiind cele care consemnează vânt violent, furtuni de zăpadă intense și frig pătrunzător. Zilele calme sunt însoțite de o perioadă a desprinderii gheții de banchiză, moment de producere în toate părțile a crăpăturilor și canalelor. La ceva timp după ce presiunea se face simțită, crăpăturile dispar și canalele se închid. Este semnalul că vântul începe să pună stăpânire pe banchiză.

Urmați-mă, vă rog, pe unul dintre aceste canale care întrerup continuitatea banchizei și un lucru o să vă frapeze imediat: prezența unui soi de strat brun-verzui, care acoperă gheața deasupra nivelului mării. Veți regăsi acest acoperământ verzui de-a lungul unei părți a canalului. În plus, el va fi prezent pe laturile scufundate ale icebergurilor...

Dacă vom arunca o privire cu ajutorul microscopului, vom sesiza că acoperământul este alcătuit dintr-o infinitate de mici corpusculi, având forme variate și elegante. Acești corpusculi sunt ființe vii, numai că tot ceea ce am descris până acum nu reprezintă decât învelișul. Partea vie cu adevărat poate fi găsită în interior și consistă dintr-un bulgăre de protoplasme care au o parte și mai densă în interiorul său, anume miezul. Dar asta nu e tot: în interiorul protoplasmei găsim corpusculi colorați în verde-brun de o substanță numită clorofilă.

Prezența acestei substanțe conferă acestor ființe un loc aparte în clasificare, oferindu-le proprietăți fiziologice de cea mai mare însemnătate. În cele din urmă, aceste ființe, numite diatomee, sunt plante, structura lor apropiindu-se de cea a algelor inferioare. Știți, totodată, că plantele, având sprijinul clorofilei lor, sunt capabile să descompună acidul carbonic dizolvat în aer sau în apă. Ele resping oxigenul și rețin carbonul, pe care îl combină cu substanțele pur minerale ale pământului sau ale apei, pentru a forma substanțele organice. Animalele sunt incapabile să execute acest tur de forță, pe care plantele îl realizează în mod constant...

În definitiv, chiar și carnivorele sunt tributare vegetației. Un vultur devorează alte păsări, aceste păsări mănâncă insectele, dar insectele se hrănesc cu plante... Se poate spune că toate animalele sunt, direct sau indirect, paraziții plantelor. … Astăzi cunoaștem 17 specii de pinguini, distribuite pe șase genuri, numai că ne aflăm departe de a-i cunoaște pe toți.

Pinguinul Forster (Aptenodytes Forsteri), descoperit de naturalistul Forster, îmbarcat împreună cu marele navigator James Cook cu ocazia celebrei expediții din 1777. Englezul l-a denumit pinguin imperial. El este un gigant al lumii păsărilor, pentru că talia sa depășește un metru și 10 centimetri, ajungând la greutatea de 40 kg. Capul său este negru.

Pinguinul Terre Adélie (Pygoscelis Adeliae) e un senior de mai mică anvergură, dar având și el un corp opulent raportat la înălțimea sa, care nu depășește 70 de centimetri. El a fost descoperit de Dumont d’Urville în 1841, fiind descris de Honbron și Jacquinot. Așa cum, de multe ori, este cazul ființelor cu o talie mică, el este nervos, vivace în mișcările sale și atunci când este furios. Micuța sa persoană este, pe de altă parte, dotată cu o curiozitate extraordinară. De cum ne-a zărit pe banchiză, s-a și apropiat cât mai rapid posibil, oprindu-se la doi-trei pași, privindu-ne cu curiozitate, agitându-și aripile și adresându-ne interjecții interogative. În condiții obișnuite, relațiile noastre ar fi fost foarte agreabile, dar ce schimbare în momentul când am pus mâna pe el! Strigăte și proteste violente, lovituri cu aripile!

… Cea mai întâlnită pe banchiză este foca Crabier (Lobodon carcinophaga), caracterizată prin molarii săi prinși în multiple puncte și recurbate în spate. O altă focă, mai mare și mai corpolentă și cu care poți să ai relații mult mai plăcute, este foca Weddel (Leptonychotes Weddeli). Dinții săi sunt mici, iar ochii, rotunzi și umezi.

O focă pe care am zărit-o doar vara este foca Ross (Ommatophoca Rossi). Și nu am întâlnit decât 13 în timpul sejurului nostru pe gheață. În ea, practic, toate formele de patrupede au dispărut. Corpul ei nu mai are decât un sac fusiform, având membrele cât se poate de reduse. Dinții sunt subțiri, ascuțiți și recurbați în spate sub forma unor cârlige. Ea posedă o voce foarte curioasă, sunetele pe care le emite fiind foarte variate. Este un veritabil virtuoz antarctic.

… Ne-a mai rămas să amintim marele leopard de mare (Ogmorhynus Leptonyx), focă a cărei talie depășește trei metri, meritându-și numele de carnivor pe care-l poartă. Foarte agilă la nivelul pământului, este dotată cu dinți foarte puternici, părând dispusă să se servească de ei.”

Fragmentul face parte din articolul „Conferințele lui Emil Racoviță. Întâmplările faimoasei expediții, punctate cu umor”, publicat în numărul 264 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 ianuarie - 14 februarie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: COLECŢIA INSTITUTULUI DE SPEOLOGIE „EMIL RACOVIŢĂ” CLUJ