Drumul României către Tratatul de la Trianon

„România nu poate fi întreagă fără Ardeal. (...) Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. Ardealul nu e numai inima României politice; priviți harta, Ardealul e inima României geografice!”. La cinci ani distanță de la rostirea acestor cuvinte memorabile de către Nicolae Titulescu, marele diplomat semna, la 4 iunie 1920, din partea României, Tratatul de la Trianon prin care era recunoscută internațional unirea Transilvaniei cu România.

În mentalul colectiv românesc s-a strecurat ideea că unirea Transilvaniei s-a pecetluit odată cu Marea Adunare a românilor de la Alba Iulia. Războiul pe care Armata Română l-a purtat împotriva Ungariei bolșevice și bătălia diplomatică pe care România a dus-o la Conferința de Pace de la Paris din 1919 aveau însă să pună în practică actul de la 1 Decembrie 1918.

Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România. Decizia bolșevicilor ruși de a încheia pacea cu Puterile Centrale, la sfârșitul anului 1917, a expus România unei situații dramatice.

^{Reprezentare alegorică realizată de Aliați a Păcii de la Bucureşti, 1918: Kaiserul german calcă pe cadavrul Rusiei şi ţine un pumnal la gâtul României, obligând-o să semneze tratatul de pace, „pacea duşmanului“}

Înconjurată de dușmani, fără posibilități de aprovizionare din partea aliaților din Antanta, România fie continua singură războiul cu Puterile Centrale, fie, așa cum s-a și întâmplat, încerca să negocieze o încetarea a ostilităților. Termenii extrem de duri ai păcii impuse României, prin Tratatul semnat la București (7 mai 1918), i-au consternat nu doar pe români (Statul român, practic, își pierdea independența), dar au fost un semnal de alarmă și pentru Antanta: războiul trebuie să se termine doar cu victoria Aliaților.

Antanta, România și sfârșitul războiului

În cele mai grele clipe prin care a trecut România se iveau însă și primele raze de speranță pentru români. Secretarul de Stat al SUA, Robert Lansing, declara, la 11 mai 1918, întregul sprijinul american pentru lupta pentru libertate și independență a popoarelor oprimate de Puterile Centrale.

Câteva săptămâni mai târziu, la 3 iunie 1918, Consiliul Suprem de Război al Antantei emitea un comunicat în care preciza: „Puterile Aliate și Asociate se consideră solidare cu cauza națiunilor central-europene”. La 4 iulie și la 27 septembrie, președintele american Woodrow Wilson afirma: „Transilvania urma să se unească neîndoielnic cu România”.

La sfârșitul verii, dar mai ales la începutul toamnei anului 1918, secătuite de anii grei de război și aflate sub presiunea militară și economică a Antantei, Puterile Centrale au început să se prăbușească una după alta. Bulgaria a fost prima care semnat un armistițiu, la 29 septembrie, la Salonic.

A fost urmată de Austro-Ungaria, care a încheiat un armistițiu cu Aliații la Padova, în 3 noiembrie, și Germania la 11 noiembrie, la Compiegne. Sfârșitul războiului a surprins România din nou în tabăra Antantei. La sugestia și la presiunea generalului francez Henri Berthelot, Regele Ferdinand al României a schimbat guvernul care a încheiat pacea cu Puterile Centrale, condus de Alexandru Marghiloman, cu un guvern prezidat de generalul Constantin Coandă, care a declarat război Germaniei la 10 noiembrie 1918.

Cu cea mai mare parte a țării încă ocupată de trupele Puterilor Centrale, cu conducerea țării aflată la Iași, cu armata țării parțial demobilizată, România era obligată să se miște cât mai repede pentru a-și apăra interesele. Evenimentele se succedau cu repeziciune, iar unele decizii care o priveau în mod direct erau luate în absența ei.

Este și cazul Convenției Militare cu Aliații semnate de delegația maghiară la Belgrad, la 13 noiembrie, ce facilita punerea în practică a termenilor de armistițiu cu Ungaria. Una dintre prevederi avea un impact puternic asupra intereselor României: trupele maghiare trebuiau retrase în spatele unei linii ce pornea de pe Valea Someșului Mare, trecea în continuare pe Valea Bistriței și mergea de-a lungul Mureșului până la vărsarea în Tisa. Noua linie de dispunere a trupelor maghiare nu corespundea cu înțelegerea prin care Antanta a atras România în Primul Război Mondial.

O bună parte a Transilvaniei rămânea în continuare sub administrarea trupelor maghiare. Mai mult, guvernul maghiar, condus de Mihály Károlyi, ar fi dorit o intervenție a trupelor franceze pentru ocuparea tuturor orașelor și satelor revendicate de români, cehoslovaci și iugoslavi, pentru a bloca solicitările acestor țări la adresa Ungariei. Până la urmă, Franța a refuzat solicitarea lui Károlyi. Semnarea Convenției militare de la Belgrad nu a mulțumit nici guvernul maghiar, nici țările vecine:

„Se recunoștea că linia de demarcație nu avea nimic de a face cu viitoarele frontiere politice și că, dincolo de linia de demarcație, administrația și menținerea ordinii vor rămâne în mâinile statului maghiar... Doar dacă aceste puncte fundamentale ar fi fost respectate în mod onorabil..., ce înțelegere extraordinară ar fi fost acest armistițiu!”, scria mai târziu Oszkár Jászi, unul dintre membrii cabinetului Károlyi.

Pentru România, armistițiul de la Padova și Convenția de la Belgrad erau extrem de departe de a fi mulțumitoare. Dacă înțelegerea de la Padova satisfăcea exigențele teritoriale ale italienilor, iar cea de la Belgrad pe cele ale slavilor de sud, românii (și cei din Transilvania și Guvernul Regatului României) erau profund dezamăgiți de întocmirea documentelor unde nu se regăseau nici măcar premisele pentru realizarea unității lor naționale. Nu era însă timp de lamentări, deoarece evenimentele continuau să se desfășoare deosebit de rapid în apropierea României.

La puțin timp de la semnarea Convenției de la Belgrad, trupele sârbești au pătruns adânc în Banat, ocupând și marele centre urbane Timișoara și Arad, spre stupefacția autorităților române. Nici veștile primite dinspre Antanta nu erau de bun augur pentru România.

Aliații se pregăteau pentru Conferința de Pace și au anunțat că vor permite tuturor națiunilor care „s-au sacrificat din greu pentru cauza Aliată” să participe la Conferință, dar accesul statelor mici, inclusiv cel al României, urma să fie limitat la discuțiile privitoare la propriile lor interese. În primele săptămâni de la terminarea războiului, statutul României de „țară aliată” nu a fost restabilit oficial. Mai mult decât atât, statutul avea să fie lăsat în suspensie în cele două luni care au urmat încheierii războiului.

România începe să își apere interesele

Soldații români au început să treacă Carpații spre Transilvania la 13 noiembrie 1918, iar acțiunea s-a intensificat după 20 noiembrie. Primele orașe în care au intrat unitățile militare române au fost Toplița și Miercurea Ciuc, din zona secuiască, regiune ce nu și-a trimis reprezentanții la Adunarea de la Alba Iulia, desfășurată în absența trupelor române.

La 1 decembrie 1918, trupele române nu trecuseră linia Mureșului – stabilită de Convenția de la Belgrad – decât într-un singur loc, în zona orașului Târgu-Mureș. După ce Adunarea românilor de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a hotărât Unirea Transilvaniei cu România, atitudinea guvernului maghiar față de românii transilvăneni s-a radicalizat, intensificându-se conflictele dintre maghiari și români.

Și din acest motiv era absolut necesară înaintarea trupelor române dincolo de Mureș, mai ale că România nu era parte a Convenției semnate la Belgrad, fiind liberă de orice constrângeri ale dreptului internațional privind aplicarea sau neaplicarea Convenției. Linia pe care guvernul român dorea să o atingă era conformă cu Tratatul semnat de România cu Antanta în 1916 și parcurgea aliniamentul Satu Mare – Carei – Oradea – Békéscsaba.

Până la începerea Conferinței de Pace de la Paris, la 18 ianuarie 1919, Armata Română controla două treimi din Transilvania, de-a lungul liniei Sighetu Marmației – Ciucea – Zam, iar situația va rămâne relativ stabilă până la momentul instalării bolșevicilor la putere, la Budapesta, la 21 martie 1919.

La 14 decembrie 1918, Regele Ferdinand îl numește din nou în fruntea guvernului pe Ionel Brătianu. Știrea nu a fost primită prea bine de către Aliați, marile Cancelarii europene l-ar fi preferat drept partener pentru negocieri pe Take Ionescu. Totuși, la finalul lunii decembrie 1918 și începutul lui ianuarie 1919, Aliații (Franța, Marea Britanie, Italia și SUA) recunosc oficial statutul României de țară Aliată.

„La 9 noiembrie 1918, Guvernul român, cu știrea Aliaților, a ordonat ca armata germană să părăsească teritoriul său în douăzeci şi patru de ore. Aceasta nu s-a întâmplat. Armata română a fost mobilizată în noaptea de 9 noiembrie, ostilitățile începând și continuând până când toate armatele germane au fost luate prizoniere de război sau alungate în Ungaria. Guvernul român, după cum s-a afirmat mai sus, a decretat mobilizarea pe 9 noiembrie; astfel, Guvernul român se afla din nou în război cu Germania, anterior semnării armistițiului din 11 noiembrie (...). Convingerea mea este că Regele României nu a semnat niciodată Tratatul de la Bucureşti și că Tratatul nu a fost niciodată promulgat. Sunt informat că, în conformitate cu legea românească, nici un tratat nu este valabil până ce nu are semnătura regală. Având în vedere faptul că Guvernele Aliate nu au recunoscut niciodată Tratatul de la București, că valabilitatea lui este îndoielnică și că prin armistițiu nemții erau constrânși să denunțe tratatul și că, din punctul de vedere al Guvernelor Asociate, statutul României este același ca și cum tratatul nu ar fi fost niciodată încheiat, consider că România se află în război cu Germania și ar trebui considerată ca beligerantă în documentele Congresului”, scria Secretarul de Stat american Robert Lansing Congresului american, care i-a susținut poziția.

În schimb, Tratatul semnat de România cu Antanta în 1916 nu a fost recunoscut de Aliați, ca de altfel nici hotărârea Adunării de la Alba Iulia, ceea ce punea sub semnul întrebării acceptarea de către Marile Puteri a tuturor revendicărilor teritoriale ale României. În privința guvernului ungar, Aliații au fost intransigenți, nerecunoscând executivul maghiar.

Deși autodeclarat independent, statului maghiar îi lipseau atributele independenței: recunoaștere internațională, reprezentanțe diplomatice, emisiune monetară etc. La începutul lunii ianuarie 1919 s-a produs la Budapesta o criză guvernamentală ce a culminat cu instalarea unui nou guvern condus de Dénes Berinkey, Mihály Károlyi devenind președinte provizoriu al Ungariei, însă politica externă maghiară nu s-a modificat.

Debutul Conferinței de Pace și obiectivele României

Președintele Franței, Raymond Poincaré, a deschis, la 18 ianuarie 1919, cea mai mare Conferință de Pace pe care umanitatea o văzuse vreodată. Delegați din peste 30 de state Aliate și Asociate s-au reunit la Paris pentru a restaura pacea mondială după cel mai devastator război din istoria omenirii de până atunci. Modul în care a fost organizată Conferința avea să reprezinte un mare motiv de frustrare pentru majoritatea statelor participante.

Deși în Adunarea Generală erau reprezentate toate statele recunoscute drept Aliate sau Asociate, discuțiile urmau să aibă un caracter limitat. Principalele decizii au fost luate în Consiliul Suprem, unde erau reprezentate cele mai importante patru puteri – Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA, în unele cazuri li s-a alăturat și Japonia.

Un nou concept avea să dea peste cap discuțiile diplomatice de la Paris – „autodeterminarea”. Principiul nobil al autodeterminării, adus și consacrat de președintele american Woodrow Wilson, a fost şi a rămas unul dintre cele mai controversate şi mai vagi concepte. Chiar propriul său Secretar de Stat, Robert Lansing, se întreba: „Ce unitate de măsură folosește preşedintele când vorbește de autodeterminare? Se referă la rasă, la teritoriu sau la comunitate? Cum definești o naţiune?”.

Harta etnică a Europei Răsăritene în 1919 era un mozaic complicat și neregulat, iar în lipsa unei definiții clare, fiecare naţiune, participant sau stat a extras din principiul autodeterminării exact ceea ce i se potrivea.

Prim-ministrul român Ionel Brătianu s-a prezentat la Conferința de Pace cu un plan extrem de bine stabilit și cu obiective precise, rezumate în patru mari puncte:

1. Realizarea promisiunilor teritoriale pe care Antanta le-a făcut prin Tratatul semnat cu România în 1916, dar și recunoșterea de către Aliați a Unirii Basarabiei cu România;

2. Stabilirea noilor frontiere ale României pentru a-i asigura avantaje economice și strategice; 3. Recunoașterea României ca țară egală, îndreptățită să acționeze pentru a-și proteja propriile interese;

4. Sprijinirea României de către Aliați pentru blocarea înaintării bolșevismului în Europa.

Intransigența cu care Brătianu a urmărit aceste obiective avea să îl aducă destul de curând în conflict cu reprezentanţii Marilor Puteri. Fiind informat în prealabil de hotărârea Aliaților de a nu recunoaște Tratatul din 1916, Brătianu s-a alăturat celor care au recurs la idealismul wilsonian pentru a se asigura că frontierele trasate României vor include teritoriile promise de Antanta în 1916.

Delegația României pentru Conferința de Pace de la Paris a fost formată din politicieni, diplomați și experți recunoscuți în domeniul în care activau, precum: Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara (experți în domeniul juridic); G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce (experți economici şi financiari); Ludovic Mrazec, Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu (experți în geologie, geografie si etnografie) etc.

Pentru a da mai multă demnitate și credibilitate cerințelor României, delegația a inclus și români din noile provincii ce urmau a fi recunoscute drept parte a României: Alexandru Vaida-Voevod îi reprezenta pe românii din Transilvania, Constantin Crișan era purtătorul de cuvânt al celor din Banat, Neagoe Flondor al celor din Bucovina, iar Ioan Pelivan al celor din Basarabia.

Colaboratorii apropiați ai lui Brătianu erau generalul Coandă, Constantin Diamandy, Victor Antonescu și Nicolae Mișu. Nu a fost inclus în delegația oficială Take Ionescu, cel care avea relații diplomatice foarte bune atât la Paris, cât și la Londra. Diferențele de abordare a negocierilor de la Conferința de Pace erau ireconciliabile între Brătianu și Ionescu, spre deziluzia multor diplomați importanți din capitalele occidentale.

Delegația română a plecat spre Paris la 11 ianuarie, dar s-a oprit la Belgrad pentru o scurtă întâlnire cu prințul regent Alexandru. Aici, Brătianu a încercat să îl convingă de faptul că dorința României de a încorpora întreg Banatul „nu constituie un act neprietenesc” față de viitorul Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, ci este menit doar să asigure României o frontieră care să poată fi apărată de-a lungul Dunării.

Brătianu a sugerat discret disponibilitatea părții române de a ajunge la o înțelegere dacă sârbii ar fi fost de acord să ajungă la un compromis. Alexandru a insistat asupra unui aspect principal: „Belgradul nu poate să rămână neprotejat” de-a lungul frontierei sârbo-române și a cerut un cap de pod peste Dunăre, în Banat. Întâlnirea s-a încheiat fără a se ajunge la o conciliere. Două zile mai târziu, delegația României a ajuns la Paris stabilindu-și cartierul general la Legația României de pe Bulevardul Champs-Élysées, no. 77.

Nu bine a ajuns la Paris Ionel Brătianu și a și izbucnit primul scandal între România și Marile Puteri din cauza numărului de reprezentanți stabilit pentru fiecare stat participant. România a primit două locuri, în timp ce Belgia și Serbia au primit trei locuri fiecare, două țări aliate care au luptat în război fără vreo garanție scrisă, precum beneficiase partea română prin Tratatul din 1916. Brătianu s-a plâns Aliaților: „Sunt tratat ca un biet nenorocit care merită milă și nu ca un Aliat care are dreptul la Justiție”.

Amarul i-a fost îndulcit doar de mesajul de bun venit adresat delegației române de președintele francez Raymond Poincaré: „România s-a hotărât să lupte numai pentru a-și realiza unitatea națională, împotriva căreia acționa forța arbitrară. Abandonată, trădată, sufocată, ea a trebuit să se supună unui tratat oribil, pe care dumneavoastră sunteți chemați să îl revizuiți”.

Curând, Ionel Brătianu avea să primească o altă veste proastă. Puterile Aliate își rezervaseră principalele probleme care vor fi supuse aprobării finale în sesiuni plenare, iar României nu i s-a acordat niciun loc în Comisia care discuta formarea Ligii Națiunilor. „Nu doresc să pierd din vedere faptul că în momentul actual se discută problema Ligii, și ar fi o dovadă firavă a interesului României pentru formarea acestei Ligi dacă nu aș contribui la explicațiile formulate de reprezentanții ce se află aici.

Este sigur că în reprezentarea unei astfel de Ligi a fost avută în vedere puterea relativă a fiecărui stat și ar fi drept ca, în același timp, să luăm în considerație interesele care determină fiecare stat să favorizeze formarea acestei Ligi, când s-ar putea afla că statele mici manifestă mai mult interes pentru ea decât cele mari. La stabilirea reprezentanților din Ligă trebuie să se țină seama de ambele puncte de vedere. România cere să fie reprezentată în această comisie doar pentru a-și exprima interesul pe care îl are pentru principiile acestei Ligi”, protesta Brătianu.

Pentru a-și asigura sprijinul delegației americane, Brătianu a avut o întrevedere cu Colonelul House la 27 ianuarie. Edward M. House a ascultat o prezentare a istoriei României, inclusiv o relatare a dramelor prin care trecuseră românii în război. House l-a întrerupt pe Brătianu și i-a spus că „era în întregime familiarizat” cu tragedia prin care trecuse România, exprimându-și simpatia pentru doleanțele românilor.

Ionel Brătianu i-a mulțumit pentru sprijin, fiind singurul mesaj de „încurajare pe care l-a primit de când a sosit la Paris”. Cuvintele frumoase ale Colonelului House l-au făcut pe Brătianu să spere că putea găsi în America prietenul pe care nu l-a găsit în nicio altă parte. „Aș putea caracteriza dialogul cu el drept raza luminoasă de pe cerul înnorat al României”, rezuma Brătianu întâlnirea cu reprezentantul american.

House i-a intermediat apoi o întrevedere, la 28 ianuarie, cu Douglas Johnson, expertul american în geografie. Brătianu a încercat să-l convingă pe Johnson de un lucru: „America era prietena cea mai bună a României” şi că Franța, de la care se așteptase la ajutor prietenesc, „pierduse o mare ocazie să devină campioana cauzei națiunilor mai mici”.

Premierul român l-a asigurat pe Johnson de abținerea în a-și exprima nemulțumirile: „Am reputația de a avea un caracter imposibil, care produce mereu încurcături atunci când mă străduiesc să obțin prea mult. Prin urmare, am reușit să le arăt Aliaților că, la urma urmei, nu sunt un om chiar atât de rău și că am preferat să ignor lucrurile de care aș fi putut să mă plâng”.

Într-un final, statelor mici li s-a oferit prilejul de către Marile Puteri să își susțină revendicările prin intermediul unor memorii scrise și al unor audieri în fața Consiliului Suprem. Formula a fost adoptată pentru a rezolva diferendele teritoriale între unele state ce făceau parte din tabăra Puterilor Aliate și Asociate. În primul rând era vorba despre divergențele polono-cehoslovace referitoare la regiunea Tschen, dar și de cele româno-sârbești privitoare la Banat.

Acest text este un fragment din articolul „Războiul de după Marele Război. Drumul României către Tratatul de la Trianon”, publicat în nr. 31 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.

_{Foto sus: Delegația română la Conferința de Pace. În centru (jos), Ionel Brătianu}