Cine a detonat „Butoiul cu pulbere al Europei” la începutul secolului XX?

După Războiul franco-prusac, ultima mare confruntare a secolului XIX, Europa occidentală și centrală se bucurau de La Belle Époque, o perioadă de pace, stabilitate și creștere economică și culturală, care se va sfârși odată cu începerea Primului Război Mondial. În Balcani însă, tinerele state naționale și teritoriul otoman erau sfâșiate în continuare de asasinate, lupte de gherilă între bande etnice înarmate, lovituri de stat, revolte armate, corupție și înapoiere economică.

În 1883, țăranii sârbi au trecut la revoltă armată contra Belgradului, din cauza impozitelor mari și mai ales a inițiativei acestuia de a le confisca armele. În România va avea loc o revoltă țărănească în 1888, soldată cu peste 1.000 de țărani uciși de armată, revoltă ignorată de istoriografie, urmată de mult mai celebra răscoală din 1907.

În 1885, Bulgaria a anexat Rumelia Orientală, act urmat de un atac sârb asupra acestei țări. Organizația Revoluționară Internă Macedoneană a fost înființată cu scopul de a obține autonomia Macedoniei, mai întâi prin mijloace politice, apoi prin intermediul luptelor de gherilă – bande macedonene, bulgare și grecești – și al terorii. Cel mai serios sprijin, inclusiv sub formă de arme și muniție, venea aici din Bulgaria. Revolta organizației din 1903 a fost prost pregătită și a fost înfrântă repede de otomani.

În 1897, Grecia a atacat Imperiul Otoman, pentru a anexa Creta. Războiul a durat o lună, iar grecii au fost înfrânți, insula ajungând autonomă sub protecție internațională, cinci flote ale Marilor Puteri ancorând în jurul ei. în 1908, Creta a anunțat unirea cu Grecia, dar acest fapt nu a fost recunoscut internațional decât în 1913, după cel de-al Doilea Război Balcanic.

În Imperiul Otoman, Junii Turci au încercat să modernizeze colosul turcesc care era ținut laolaltă prin mijloace coercitive, modernizare zădărnicită de conservatorismul păturilor conducătoare. Albanezii au început și ei să se organizeze pentru a deveni stat național, revoltându-se față de centralismul otoman și față de politica fiscală imperială, sprijiniți cu arme de muntenegreni și de italieni.

Patru vilayete otomane erau cele mai problematice din punct de vedere politic, social și etnic – Monastir, Saloni, Kosovo și Edirne, acestea constituind provinciile otomane Macedonia și Tracia. Amestecul etnic era foarte eterogen, cu musulmani și creștini de toate națiile, în Salonic existând cea mai mare comunitate de evrei sefarzi din imperiu. În munți mai erau comunitățile adeseori compacte de aromâni.

Majoritatea populației era formată din țărani analfabeți, dar elitele burgheze naționaliste erau cele care catalizau nemulțumirile și speranțele de toate felurile și trasau planuri adeseori fantastice – Grecia Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare, Albania Mare etc – pe care doreau să le pună în aplicare cu ajutorul diasporelor respective, al statelor naționale din jur și al Marilor Puteri.

După 1908, când Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Bulgaria și-a declarat independența, Rusia a încercat să se amestece în politica balcanică, pentru a opri influența Vienei în această zonă. Pentru asta, rușii erau chiar pregătiți să se alieze cu otomanii, vechii lor inamici principali în zonă.

Rusia a avut meritul de a apropia cele două principale state slave din Balcani, Serbia și Bulgaria, aflate pe poziții antagonice din anii 1885-1886, când Serbia atacase Bulgaria (tehnic vorbind, atacase Imperiul Otoman), dar țara autonomă din Balcani îi învinsese pe sârbi, armatele bulgare trecând chiar granița comună spre vest. Atunci, conflictul se oprise la amenințările Vienei. Acum, alianța dintre Sofia și Belgrad s-a făcut sub oblăduirea rusească, Petersburgul sperând că va rămâne puterea dominantă și influentă în această alianță.

Noua alianță balcanică va ieși însă repede de sub tutela rusească și va atrage și celelalte țări din regiunea sud-dunăreană. Serbia dorea accesul la mare prin anexarea zonei Kosovo și a Albaniei de Nord, unde se suprapunea peste interesele Austro-Ungariei. De asemenea, dorea anexarea unor zone din valea Vardarului.

Bulgaria dorea anexarea zonelor dinspre Istanbul, inclusiv orașul Adrianopol/Edirne și mai ales Macedonia, unde se intersecta cu interesele sârbești și cele grecești. În Macedonia și avusese de fapt loc un brutal război între grupuri armate etnice în perioada 1904-1908. Negocierile greco-bulgare s-au desfășurat astfel anevoios, până când Bulgaria a acceptat ca Grecia să anexeze Creta și Insulele Egee.

Bulgaria a demarat negocieri și cu Muntenegru, regat din 1910, stat care se bucurase de o oarecare autonomie în cadrul Imperiului Otoman, datorită reliefului său muntos și greu de stăpânit. Micul regat a semnat alianța cu Serbia doar după ce părțile s-au înțeles asupra împărțirii sangeacului Novi Pazar, chiar înainte de începerea războiului. Separat au avut loc negocieri între Serbia și Grecia, dar și între Grecia și Muntenegru.

În spiritul vremii, cele patru state au aplicat diplomația secretă prevalentă în epocă, un soi de congres de alianță fiind oricum imposibil sau aberant, având în vedere că otomanii ar fi aflat despre alianță și s-ar fi simțit vizat direct. Mai ales după Războiul italo-otoman din 1911-1912, când italienii au cucerit/ocupat Tripolitania (Libia) și mai multe insule din actualul arhipelag grecesc, Constantinopolul părea o victimă sigură, iar țările balcanice erau mult mai motivate să acționeze rapid.

Un singur impediment se afla în fața declanșării războiului – având în vedere că armatele erau formate în majoritate covârșitoare din țărani, ostilitățile trebuiau să înceapă în toamnă, după adunarea recoltei, astfel încât aceste țări să nu se găsească repede în fața unei foamete de amploare.

Administrația otomană din Balcani își trăia ultimele clipe și le trăia în neliniște. Pe lângă problemele pe care le avea Imperiul, Balcanii erau frământați de mișcări naționale ale sârbilor, macedonenilor, bulgarilor și grecilor, plus de o mică mișcare a aromânilor și de rebeliuni albaneze. Toate acestea erau sprijinite de statele naționale, iar în cazul Albaniei de Viena și de Roma.

Era clar pentru aliați și pentru toată lumea că interesele teritoriale ale părților se suprapuneau în multe locuri și că acestea nu vor putea soluționate pașnic și repede. Totuși, prima etapă trebuia să fie înfrângerea otomanilor, eliberarea Balcanilor și poate chiar, pentru cei mai exaltați, alungarea otomanilor din Europa și cucerirea/ocuparea Constantinopolului.

De cealaltă parte, Imperiul Otoman tocmai fusese înfrânt de italieni și încerca să se reformeze prin mișcarea Junilor Turci. Teritoriul său din Balcani era o mare fâșie care se lărgea de la Edirne spre Mediterana, zonă înconjurată însă de statele creștine neprietene. Fără aliați, fără o politică diplomatică viabilă și fără a mai putea face față tulburărilor din Balcani, cu trupele prezente în anumite aglomerări urbane sau zone mai importante, otomanii nu puteau în mod real spera la menținerea acestor posesiuni.

Chiar și albanezii, în mare parte musulmani și așezați într-un areal mult mai mare decât Albania de azi, nu mai voiau să urmeze calea imperială și nu ajunseseră la o înțelegere cu autoritățile otomane, ba chiar din contră, s-au revoltat puternic contra imperiului și erau influențați de influenta diasporă albaneză să lupte pentru independență. Rusia și Austro-Ungaria și-au dat seama târziu că urmează un război în Balcani, declanșat de statele creștine, și că acest război era dus fără ele într-o zonă pe care doreau să și-o subordoneze cel puțin politic. Apelurile făcute de cele două imperii către guvernul turc nu au fost băgate în seamă, și oricum era prea târziu.

Acest text este un fragment din articolul „Glorie, răzbunare și dezastru. Primul Război Balcanic, 1912-1913”, publicat în numărul 39 al revistei Historia Special, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 iunie - 25 septembrie 2022, și în format digital pe paydemic.com.

_{Foto sus: Primul Război Balcanic, în viziunea pictorului Joseph Koehler (© Ghetty Images)}