Declarația de război a Germaniei împotriva Rusiei (1 august 1914), un eșec diplomației europene
Asasinarea arhiducelui Francisc-Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, și a soției sale la Sarajevo, la 28 iunie 1914, avea să arunce lumea în primul război total, o conflagrație a cărei anvergură nu putea fi imaginată în momentul izbucnirii sale. Și totuși, timp de o lună de zile după tragicul eveniment, Europa a trăit cu speranța că pacea se poate negocia. O cronologie a evenimentelor ar fi necesară pentru a clarifica acele momente și acțiuni care, în final, au înlăturat orice soluție diplomatică.
În contextul șocului produs de atentat, la 5 iulie 1914, Kaiserul Wilhelm al II-lea a promis ambasadorului Austriei la Berlin sprijin, sugerând o acțiune rapidă a aliatei sale împotriva Serbiei, după care a plecat într-o croazieră în Marea Nordului, neimaginându-și că „cecul în alb” pe care îl înmânase Austriei va arunca lumea în război. Germania considera că Rusia nu era pregătită pentru război și că eventualul conflict nu va fi decât, cel mult, o campanie de pedepsire a Serbiei de către Austro-Ungaria.
Pregătită să exploateze perspectiva sprijinului german și dornică să pedepsească Serbia, Austria a refuzat negocierile propuse de Rusia înaintând, în schimb, Serbiei, la 23 iulie, un ultimatum ai cărui termeni erau imposibil de acceptat de către un stat independent.
Kaiserul Wilhelm al II-lea împreună cu vărul său, Țarul Nicolae al II-lea, înainte e izbucnirea Primului Război Mondial (© ANR, SANIC, Album 257 f. 18v)
Umilirea Serbiei, principalul aliat al Rusiei în Balcani, a fost văzută la Sankt Petersburg drept o tentativă a germanilor de a-i compromite poziția în rândul țărilor slave și a determinat Imperiul Rus să reacționeze. Aliatele sale, Franța și Marea Britanie, au păstrat o poziție neutră față de conflict, manifestându-și opțiunea pentru o mediere a crizei, dar, cu toate că pe parcursul lunii iulie discursul Marilor Puteri europene a înclinat spre o rezolvare pașnică a conflictului, se făceau pregătiri pentru război. O dovadă în acest sens o constituie vizita pe care președintele Franței, Raymond Poincaré, o face Țarului Nicolae al II-lea (13-23 iulie 1914), menită să consolideze alianța cu aliata sa, în timpul căreia au fost confirmate angajamentele Franței față de Rusia. O consecință a fost mobilizarea armatei ruse, Țarul acceptând inițial doar o mobilizare parțială, la granița cu Austro-Ungaria (24-25 iulie).
Concomitent, Austria a remis la 23 iulie un ultimatum dur Serbiei, ale cărui condiții erau astfel concepute încât să fie împosibil de acceptat de către un stat suveran. Și totuși, Serbia a acceptat termenii ultimatumului, cu excepția anchetei austriece pe teritoriul sârb, ceea ce a oferit Europei iluzia că orgoliul Austriei a fost satisfăcut și că criza din iulie se încheiase în mod pașnic. La 28 iulie se părea că Europa trecuse pe lângă război și, tocmai de aceea, declarația de război a Austriei împotriva Serbiei a surprins cancelariile europene.
22 iulie 1914, Krasnoie Selo. Defilarea trupelor armatei ruse cu ocazia vizitei președintelui Franței, Raymond Poincaré, în Rusia (© ANR, SANIC, Album 257 f. 14v-15)
În încercarea de a limita conflictul armat la o răfuială a Austriei cu Serbia, Kaiserul Wilhelm al II-lea i-a cerut vărului său, Țarul Nicolae al II-lea, să oprească mobilizarea, considerând că mobilizarea era același lucru cu o declarație de război. Țarul era însă prea slab pentru a se opune generalilor săi, care au argumentat că, odată pornit, mecanismul mobilizării nu mai poate fi oprit. Mai mult decât atât, așa cum Nicolae al II-lea a aflat atunci, nu era posibilă o mobilizare parțială, orientată doar împotriva Austriei, singurul plan pe care Statul Major rus îl pusese la punct fiind mobilizarea generală. În acest context, îngrijorător pentru Germania, ministrul rus de Externe, Serghei Sazonov, s-a grăbit să explice Berlinului că niciuna din măsurile militare pe care le-a luat Imperiul Rus nu era îndreptată împotriva Germaniei.
Acesta este contextul în care, la 30 iulie, Țarul Nicolae al II-lea a declarat mobilizarea totală. A doua zi, Germania a cerut din nou Rusiei să oprească mobilizarea, printr-un ultimatum care nu a fost acceptat la Sankt Peterburg, ceea ce l-a determinat pe contele Frederich Pourtalès, ambasadorul Germaniei în Rusia, să-i remită lui S. Sazonov, la 1 august, declarația de război a țării sale împotriva Rusiei. Ambasadorului Pourtalès, care ocupa această funcție de 7 ani și pe a cărui intuiție și experiență Berlinul s-a bazat în gestionarea crizei în Rusia, i s-a imputat convingerea, care se va dovedi total greșită, că Rusia nu va intra în război cu Germania. Până în ultimul moment, Pourtalès a crezut că Rusia va opri mobilizarea și că va accepta ultimatumul german.
Iulie 1914, Krasnoie Selo. Primirea raportului de seară al trupelor de către țarul Nicolae al II-lea în timpul vizitei președintelui Raymond Poincaré în Rusia (© ANR, SANIC, Album 257 f. 14v-15)
Așa cum relatează Constantin Diamandi, ministrul plenipotențiar al României la Sankt Petersburg în perioada respectivă, declarația de război a Germaniei avea forma unui document redactat în grabă, cu paranteze menite să ia în calcul mai multe variante, ceea ce demonstrează că F. Pourtalès fusese luat prin surprindere de hotărârea cu care Imperiul Rus continua mobilizarea. Departe de a-și schimba poziția, așa cum ambasadorul Germaniei spera, ministrul de Externe rus a primit cu calm declarația de război, comentând doar că toată responsabilitatea sângelui care va fi vărsat va cădea asupra Germaniei.
Declarația de război a Germaniei împotriva Rusiei, care a transformat un conflict zonal în Primul Război Mondial, a reprezentat acel moment în care diplomații, care încă mai sperau într-o rezolvare pașnică a crizei, au fost nevoiți să accepte că nimic nu se mai putea negocia, conflictul urmând să fie tranșat pe calea armelor. Strategiile militare și mizele politice pe care fiecare din statele implicate le avea au avut câștig de cauză în fața rațiunii, iar ceea ce urmat a fost un război în care au murit peste 20 de milioane de oameni. Printre consecințele sale s-a numărat dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar și înlăturarea a trei importante dinastii europene (rusă, germană și austriacă). La final, a fost foarte dificil de stabilit de ce izbucnise conflagrația și, mai ales, cum de acest carnagiu nu putuse fi oprit.
Pentru a ilustra criza europeană din luna iulie 1914 vă propunem câteva din telegramele trimise de Legația României la Sankt Petersburg Guvernului de la București, care surprind evoluția evenimentelor și reacția Rusiei la primirea declarației de război a Germaniei.
Documentele au fost publicate în volumul I al ediției de documente „Constantin Diamandi, ministru al României la Petrograd”.
Vezi telegramele și notele trimise de Constantin Diamandi, ministrul plenipotențiar al României în Rusia, referitoare la evoluţia conflictului germano-rus, pe pagina de Facebook a Arhivelor Naționale ale României.
Surse:
- Henry Kissinger, „Diplomația”, Editura Bic All, București, 2003
- Arhivele Naționale ale României, „Constantin Diamandi, ministru al României la Petrograd. Memorii, corespondență diplomatică :1914-1915”, vol. I, București, 2020 (editori Elena Mușat, Laura Dumitru)