Decăderea industriei României socialiste
Liderii politici din lumea contemporană sunt foarte slab pregătiți pentru a asigura fericirea și prosperitatea cetățenilor și atunci au venit cu ideea că trebuie în mod obligatoriu să le vândă foarte multe iluzii de natură economică, politică, socială și culturală. Așa s-a ajuns să se spună prin România actuală că Nicolae Ceaușescu a reușit să facă o țară mândră, liberă și independentă politic și financiar.
Masele repetă până la inconștiență că înainte de 1989 era mai bine, dar stau în case confortabile, mănâncă bine, au automobil personal și se bucură de toate drepturile, inclusiv de cel de a avea la dispoziție orice canal de televiziune. Se mai spune că înainte de evenimentele din decembrie economia funcționa în mod deosebit și oamenii aveau locuri de muncă. Oare chiar să fie adevărate aceste credințe populare sau datele sunt eronate și statul comunist avea o industrie ce livra mărfuri depășite de progresele tehnicii?
Anuarul statistic al României socialiste pe anul 1984, publicat în 1985, arată un stat aflat în picaj economic spre statutul de muzeu în aer liber. Respingerea investițiilor în tehnologie de ultimă oră pentru a se strânge valuta necesară plății datoriei externe a generat o rămânere în urmă și uzinele au început să fie ocolite de partenerii externi. În plus, birocrația comunistă se mișca prea lent în raport cu cerințele lumii capitaliste și erau căutate alte centre producătoare. Fabrici întregi ale regimului nu mai aveau mărfuri vandabile și erau ținute în viață doar prin redistribuiri de fonduri din sectoarele ce încă mai funcționau rentabil. Cele mai mari construcții metalice erau cargourile maritime, dar șantierele navale au reușit să exporte numai două unități în anul 1984, foarte puțin în raport cu un vârf de 20 în 1975. Rulourile compresoare au trecut de la 487 la numai 21, o adevărată catastrofă financiară. Strungurile, un simbol al comunismului industrial, erau mașini-unelte ce produceau alte mașini, dar interesul pentru livrările românești s-a redus vizibil, scăderea fiind de la 2.300 în 1980 la 1.040 în 1984. Autocamioanele, mândria industriei grele românești, au fost trimise peste frontiere numai în număr de 2.880 față de cele 7.118 în 1975 și 9.494 în 1980. Remorcile auto au cunoscut o prăbușire de la 14.467 în 1975 unități la numai 1.084 în 1984. Dacă vagoanele au sporit până la 10.120 de unități în ultimul an analizat, cererile sovietice acoperind o mare parte a producției, livrările de locomotive au trecut de la 261 la numai 96.
Lumea capitalistă nu poate să cunoască astfel de situații timp îndelungat pentru că patronul se ruinează, iese din afaceri și poate chiar să ajungă în detenție pentru neefectuarea plăților către furnizori. Omul definit drept bogat este obligat să caute în permanență soluții pentru a ajunge cel puțin cu un pas înaintea concurenței prin vânzarea de produse de calitate și astfel să mențină rentabilitatea firmei. Nu aceeași era situația în comunism, acolo unde deciziile erau luate pe criterii politice și funcționarii erau siliți să îndeplinească ordinele superioare privind menținerea centrelor industriale în stare de funcționare. Nu existau nici soluțiile de avarie din lumea capitalistă. Oamenii nu puteau fi trimiși în șomaj și nici falimentul fabricii nu era acceptat, mai ales dacă era un simbol al comunismului.
Industria României socialiste era terminată în anul 1989 și doar existența monopolului pe piața internă îi mai asigura supraviețuirea. Pătrunderea mărfurilor străine începând din 1990 a dus la prăbușirea giganților menținuți artificial în viață. Iluzia despre înfloritoarea eră comunistă a fost cultivată de nostalgicii politruci, mereu ancorați în trecutul roșu, și de cei care în presă sunt atrași de popularizarea senzaționalului și fac comparații eronate cu trecutul roșu. Nici nu mai vor să audă că oamenii în acele vremuri nu aveau dreptul la o coajă de pâine dacă nu erau din cartierul sau orașul prin care treceau. Oare ce fel de stat este acela care este incapabil să ofere populației produsul alimentar de bază? Oare ce fel de economie este aceea în care mărfurile de calitate erau rezervate străinilor care efectuau plăți în valută forte și nu erau acceptate sumele în moneda statului? Din păcate, presa românească joacă de foarte multe ori rolul de cutie de rezonanță prin formulări din care rezultă că nu s-a construit ceva în ultimii treizeci de ani. Oamenii trag concluzia că tot în dictatură era mai bine, un fel de paradis terestru. Mulți ziariști, în mod voit sau din lipsă de gândire critică, inoculează tezele ce pot încuraja căderea în trecut, ceea ce s-a petrecut în Rusia.
Este interesant de precizat că acum statul român democratic trebuie să acopere pensiile maselor de angajați care au fost menținuți în fabricile artificial inventate. Chiar dacă se fac eforturi pentru obținerea de fonduri, populația îl admiră tot pe defunctul dictator. Masele admiră liderii autoritari, indiferent cât de absurde sunt deciziile luate.
Foto sus: Nicolae și Elena Ceaușescu (© „Fototeca online a comunismului românesc”)