Cursa înarmărilor în timpul Marii Crize Economice

Luna octombrie a anului 1929 putea să fie una obișnuită din scurgerea vremii, dar au apărut probleme la bursa din New York și nenorocirea economică s-a extins la nivel planetar până când n-a mai scăpat vreo regiune neafectată. Politicienii au făcut mari eforturi să oprească acest tsunami economic, dar forțele unor bieți oameni au fost prea slabe pentru un mare succes.

Fabricile au început să se închidă, patronii se sinucideau și șomerii erau peste tot. Nivelul de trai s-a prăbușit dramatic. Statele nu mai aveau bani pentru plata angajaților. Era sărăcie din ce în ce mai mare și chiar băncile aveau probleme grave. Au fost căutate cauzele nenorocirii și s-a ajuns la concluzia că totul a plecat de la viciile de funcționare ale sistemului capitalist de producție, unii specialiști în domeniu uitându-se cu interes la funcționarea economiei sovietice. Părea că Iosif Vissarionovici Stalin a găsit o soluție miraculoasă la marile probleme ale omenirii.

Marea Criză Economică a fost descrisă în fel și chip, dar articolele științifice și de popularizare repetă cam aceleași idei de bază și astfel devin suspecte. Oare care să fie cauza reală a recesiunii? Să fi fost o problemă de sistem sau elitele vremii se ocupau cu alte probleme pe care le-au ținut secrete de ochii omenirii? Sistemul capitalist nu avea vreo vină, dar putea să fie țapul ispășitor pentru că nu prea avea avocați și nici nu se putea apăra singur.

Realitatea crudă a fost că valorile politicii și oamenii de afaceri doreau mai multă putere și o acumulare primitivă și rapidă de capital. Această obsesie a fost una planetară, dar este mult mai vizibilă în cadrul marilor puteri. Liderii lumii politice au cerut flote cât mai extinse din punct de vedere numeric, dar n-a fost uitată nici calitatea, vapoarele din prima conflagrație mondială devenind simple legende din noaptea întunecată a omenirii.

A fost o perioadă de derută după încheierea ostilităților în anul 1918 și specialiștii căutau noi soluții pentru perfecționarea armamentului, mai ales că au fost impuse unele restricții prin Tratatul de la Washington din anul 1922. Această pauză a durat cam până în anul 1926 și atunci s-a dezlănțuit o nouă cursă a înarmărilor navale, fondurile nefiind o problemă pentru șantierele particulare sau pentru cele de stat. A fost absolut normal să se ajungă în 1929 la lipsuri financiare ce se vor accentua de la an la an.

Cursa înarmărilor pentru ocuparea primului loc în lume nu cunoștea milă pentru învinși și politicienii, stimulați de comisioanele ce se obțineau la lansarea unor comenzi, au fost de acord cu proiectele militarilor. Cele mai bune materiale erau dirijate pentru a fi modelate în nave de luptă de dimensiuni cât mai mari. Fluxurile de bani nu mai irigau economia civilă și erau orientate spre mijloacele de distrugere cât mai performante.

Marea Criză Economică a încurajat înarmarea navală

Japonia avea pretenții să domine Extremul Orient și avea nevoie de o flotă performantă, mai ales că în regiune aveau interese Marea Britanie și SUA. Clasa Fubuki a schimbat modul în care erau construite aceste nave deosebit de utile. Au fost asamblate 24 de unități ce purtau câte șase tunuri de calibrul 127 mm. Totalul până la clasa Asashio s-a ridicat la 54 de unități. Franța avea probleme mari cu Germania la granița de est, dar nu putea să iasă din competiția navală pentru a ajunge o putere de mâna a doua și au fost asamblate în perioada 1926 – 1939 40 de distrugătoare.

Numărul de tunuri și calibrul acestora le plasau în rândul crucișătoarelor ușoare. Astfel de programe de înarmare nu erau pe placul conducătorilor de la Londra, Royal Navy trebuind să fie în mod obligatoriu stăpâna mărilor. Cum interesele britanice erau planetare, se impunea construirea cât mai multor vapoare și șantierele navale au primit masiv de lucru. Au început o cursă cu ajutorul a două prototipuri și apoi au curs comenzile de la Clasa A la J, 109 unități în total. Italia a vrut întotdeauna să fie o putere navală în Marea Mediterană, dar se izbea mereu de concurența altor mari puteri. Dacă Austro-Ungaria a dispărut în anul 1918, Franța și Marea Britanie aveau o puternică prezență navală în regiune. Conducerea fascistă de la Roma a comandat firmelor constructoare de mașini 48 de distrugătoare din clasele cuprinse între Turbine și Soldati, prima serie.

SUA a intrat în cursă prin producerea de crucișătoare grele dotate cu tunuri de calibrul 203 mm, fără egal în lume prin modul în care era dispusă artileria principală. Distrugătoare existau din belșug în cadrul US Navy și acopereau necesitățile flotei. Copleșeau numeric ce aveau adversarii, dar dimensiunile nu le recomandau pentru acțiuni la distanță de propriile baze și, mai ales, să înfrunte valurile oceanice. Schimbarea la față a flotilelor inamice a impus efectuarea de cercetări pentru găsirea de soluții mai bune. Au fost gata 61 de unități până la clasa Benham inclusiv, dar încă din 1937 au început lucrările la navele din clasele Sims, Gleaves și Benson, programe care au fost completate târziu după începerea ostilităților în 1939.

Mai greu au mers lucrările la programele de distrugătoare în cazul Uniunii Sovietice. Industrializarea ordonată de Iosif Stalin în anul 1927 dădea roade în construirea de fabrici, dar finisarea unor cetăți plutitoare nu era muncă de făcut cu ajutorul stahanoviștilor. Forța de muncă înalt calificată se forma greu și nici proiectanții talentați de arme nu apăreau de la o zi la alta. Au fost terminate cinci unități de tip lider din clasa Leningrad și alte 17 din clasa Gnevny, o navă fiind pierdută în Extremul Orient chiar înainte de completare. Alte programe erau în derulare pentru a se ajunge la îndeplinirea planurilor lui Stalin și nu se făcea economie de bani în Uniunea Sovietică.

Germania nu putea să lipsească din competiția navală și era o adevărată obsesie la Berlin pentru a se implica în lupta pentru hegemonie europeană și mondială. Au fost finisate 22 de distrugătoare din clasele terminate până în anul 1939.

Distrugătoarele par vapoare mici, dar sunt greu de achiziționat și de întreținut. Motoarele puternice ce asigurau viteze mari duceau la o uzură a navei și întreaga structură putea să fie afectată de vibrații și de șocurile cu valurile mari pe o mare montată. Era necesară o întreținere perfectă. România n-a reușit în toată perioada interbelică să strângă bani pentru a face rost de mai mult de patru nave și acelea din categoria ușoară în raport cu ce cereau strategii statelor democratice și totalitare.

Toate aceste vapoare de luptă ardeau mult combustibil lichid și cărbunele nu mai era interesant pentru amirali. A fost un impact negativ asupra economiei din regiunile carbonifere, minele definite drept nerentabile fiind închise. Au fost însă făcute investiții masive pentru extragerea și rafinarea petrolului, flote de nave specializate aducând combustibilul lichid spre țările industriale.

S-a tot scris prin cărțile de istorie că a fost o cumplită criză economică, fabricile nu mergeau și afacerile stagnau, ceea ce ducea la o cădere a nivelului de trai. Dacă alegem numai aceste 358 de unități care au intrat în acțiune în perioada 1926 – 1939 (am eliminat din calcule vapoarele acceptate în dotare în prima parte a anului 1926 și care erau în construcție de mai mult timp), se constată că șantierele navale ale marilor puteri nu duceau lipsă de comenzi și alte erau date pe măsură ce situația internațională devenea din ce în ce mai tensionată. Politicienii nici nu s-au gândit cum toacă fondurile strânse de la o populație tot mai terorizată de sărăcie și de zvonurile că vine războiul.

Marea Criză Economică a avut în mod evident haine militare și pentru omul de rând s-a prelungit apoi cu un război mondial și cu nenorocirile obișnuite de după încheierea ostilităților. Poftele guvernanților au dezlănțuit dezastrul, dar s-a dat vina pe sistemul economic de tip capitalist pentru a se ascunde nemernicia celor ce promiteau mereu fericirea celor conduși. Oamenii mai cred și astăzi că au fost conducători patrioți, dar atunci se făcea totul pentru victoria într-un nou măcel universal. Este interesant că se desfășura în paralel un balet diplomatic privind dezarmarea și noi și noi generații de istorici repetă că au fost luate măsuri pentru a se evita războiul.

_{Foto sus: Distrugătorul japonez Asashio (© Wikimedia Commons)}