Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă

Informația că, în 8 februarie 1431, Vlad al II-lea Dracul acționa ca domn, emițând un document prin care acorda călugărilor franciscani dreptul de a-și exercita liberi credința catolică în Muntenia, semnându-se „din mila lui Dumnezeu domn al Ungrovlahiei și herțeg de Amlaș și de Făgăraș”, și numindu-l pe Sigismund „stăpânul nostru firesc”, se pare că este doar un fals de mai târziu, din secolul al XIX-lea. 

Până să ajungă în țară, Vlad află însă că voievodul Dan al II-lea murise într-o luptă contra turcilor și că boierii îl înscăunaseră deja pe un anume Aldea. Acesta din urmă era protejat și de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, care tocmai trecuse de partea lui Sigismund în conflictul pe care acesta îl avea cu polonezii. Prins de evenimentele militare și de situația diplomatică, împăratul nu a putut să-l mai sprijine efectiv pe Vlad să-și ia tronul, așa că l-a instalat în Transilvania, la Făgăraș – NU la Sighișoara! –, numindu-l comandant al trupelor din sudul voievodatului și acordându-i dreptul de a bate monedă, fapt care avea o capitală importanță economică pentru Vlad.

Noul domn, Alexandru Aldea, a refuzat să plătească tributul, așa că otomanii au atacat din nou și au cucerit cetățile Giurgiu și Turnu. Domnul a mers la Adrianopol pentru a se pleca sultanului, lăsând aici 20 de fii de boieri zălog, dar primind 3.000 de robi înapoi. Totodată, era obligat a lăsa libere căile de acces ale otomanilor de la Dunăre în Transilvania și înapoi. Parte a vasalității era și obligația de a însoți cu trupe armata otomană în Europa sau chiar în Asia.

În ianuarie 1437, Vlad emite documente în calitate de domn

În iunie 1432, sultanul Murad al II-lea a atacat Transilvania. Domnul muntean a trimis scrisoare brașovenilor, avertizându-i că 74.000 de otomani sunt pe drum, dar nu trupe experimentate. Le mai spunea domnul brașovenilor că Muntenia mai fusese pustiită și după ce plătise tributul și se plecase sultanului. Domnul le mai spunea să-și adune armata și el se va alătura lor contra turcilor.

Nu se știe exact cum au decurs luptele, dar otomanii, împărțiți în câteva corpuri de armată, au fost loviți de trupele transilvănene, aruncați afară și din Moldova și loviți și de teutonii aduși la Dunăre de Regatul maghiar și care asigurau organizarea defensivei în zona cetății Severinului.

În această perioadă, Vlad emite mai multe documente în calitate de duce al Făgăraşului şi „voievod” al Munteniei, prin care îi răsplăteşte pe boierii locali pentru serviciul lor militar, deci viitorul domn s-a achitat de obligațiile sale militare, încercând poate chiar să îl omoare pe domnul muntean. Acesta va muri însă de moarte bună în 1436, lăsând vacant tronul Munteniei.

Vlad, informat repede de oamenii săi, i-a cerut sprijin lui Sigismund, care a ordonat transilvănenilor să-l ajute. A luat legătura cu boierii munteni care au fost dispuși să-i fie loiali și a trecut Carpații în septembrie 1436, trebuind să lupte pentru dobândirea tronului, căci trupe otomane pătrunseseră în țară, probabil în scop de jaf sau și mai posibil pentru a înscăuna vreun pretendent loial otomanilor.

Înfrânt inițial în toamna lui 1436, Vlad va reuși în cele din urmă să dobândească tronul, în ianuarie 1437 emițând documente în această calitate oficială. Plătea haraci turcilor și încheiase cu aceștia un tratat de pace, probabil în aceleași condiții ca predecesorul său, primind de la sultan „hilat și turban încrețit”. Pentru a-și păstra bunele relații cu Brașovul, a reînnoit privilegiile comerciale pentru negustorii săi de două ori în 1437.

În același an, în timp ce Transilvania era zguduită de răscoala țărănească numită în istoriografie „de la Bobâlna”, Vlad s-a achitat de unele dintre obligațiile sale de vasal al Porții, și anume a participat cu trupe la campania sultanului Murad al II-lea din Anatolia, contra emirului Karamaniei.

1438: Campania din Transilvania. Sultanul îi scrie lui Vlad: „Să-ți aduni în grabă oastea și să vii...”

Se pare că în 1438, sultanul Murad al II-lea voia să atace Buda, cu circa 70.000 de oameni, profitând de faptul că trupele ungare luptau contra polonezilor în Boemia. Ploi abundente și inundații ulterioare nu i-au permis, așa că a atacat Transilvania, excelentă zonă de obținut multă pradă.

Armata a intrat pe valea Mureșului și a distrus totul în cale, fără a întâlni vreo opoziție armată, timp de două luni, în afară de Sibiu și de Brașov, care au rezistat. A fost cel mai distrugător raid în Transilvania de până atunci. Așik Pașa-zade, cronicar otoman contemporan evenimentelor, scrie că, în 1438, înainte de marele atac otoman asupra Transilvaniei, sultanul i-a scris lui Vlad Dracul: „Să-ți aduni în grabă oastea și să vii; dacă nu vei veni, eu nu mă voi lenevi să merg asupra ta”, iar răspunsul ar fi fost: „Norocosul meu sultan, eu sunt gata să duc de frâu calul fericitului meu sultan”. Arta poetică a cronicarilor otomani este bine cunoscută...

Vlad Dracul a participat la campanie pe post de călăuză. Probabil că unele dintre trupele sale au participat la jafuri și la omoruri, dar un martor ocular a lăsat o descriere despre cum domnul muntean a negociat predarea orașului Sebeș. Astfel, cel care a scris, numit George din Ungaria, povestește cum Vlad le-a promis locuitorilor orașului că nimeni nu va păți nimic dacă vor preda orașul fără să lupte contra otomanilor, promițându-le că pe cei mai de vază locuitori îi va lua el în țara lui, de unde urmau să se întoarcă la un moment dat. Restul populației urma să fie dusă de turci la sud de Dunăre, unde să fie așezați drept coloniști. Orașul s-a predat, în afară de un grup mai belicos, din care făcea parte și memorialistul nostru, grup retras într-un turn. Otomanii i-au dat foc și doar acest tânăr George a scăpat cu viață, vândut ca sclav și reîntors în regat după mulți ani.

Sultanul a ordonat ca numele tuturor celor care urmau să plece să fie înscrise pe o listă și să fie escortați spre sud. Domnul muntean a primit voie și el să plece cu locuitorii mai de vază. Peste ani se va dovedi că Vlad nu mințise – locuitorii Sebeșului s-au întors acasă din Muntenia, în cea mai mare parte.

Ducas descrie pe scurt campania, din auzite: „Fiind acuma aproape vreme de vară, Murad porneşte cu armata în Ungaria și, trecând Dunărea la Nicopole, îi iese înainte Dragulios şi întâmpinându-l cu bucurie, îl însoţeşte cu armata sa pe Murad. Şi ducându-l înăuntru cale de patru zile, a aflat locul pustiu; căci ungurii aflând de năvălirea lui Murad au strămutat satele şi oraşele mai mici. Şi au călcat turcii mult pământ pustiu şi n-au câştigat nimic, decât o cetate mică şi aceea fără să se aştepte. Căci bărbaţii ieşiseră să caute cele trebuincioase pentru trai şi au rămas afară de oraş; dimineaţa trecând turcii în grabă pe acolo, au găsit porţile deschise şi au intrat înăuntru, pentru că nu era nimeni să le stea împotrivă; după ce însă au luat prada, au plecat mai departe. Venind până la Zipinion [Sibiu] – acesta e unul dintre oraşele strălucite ale Ungariei –, n-au îndrăznit să se apropie. Şi locuitorii oraşului, căutând sălbatic la turci, se luptau piept la piept, fără să încuie porţile, căci rămâneau deschise; şi omorând mulţi turci, au luat-o la goană înapoi, având mereu pe Dragulios mergând înaintea lor; căci Murad se temea să nu i se întindă vreo cursă de Dragulios. Şi ajungând la marginea Dunării, au trecut-o”.

Un alt raid otoman va lovi Secuimea în toamna aceluiași an 1438. În 1439, noul împărat german, Albert de Habsburg, aduna o armată pentru a lupta contra lui Murad II în Serbia, dar murea de dizenterie în tabără, în timp ce otomanii cucereau ultima fortăreață sârbă, Smederevo.

Luptele din 1442

În 1442, trupele lui Vlad Dracul au atacat fortificația Silistra și zona adiacentă acesteia. Așik Pașa-zade scrie că domnul muntean „a trecut pe la Silistra unde a făcut mari blestemății. Dar nici gaziii n-au rămas mai prejos și l-au zdrobit în chip minunat”. Sultanul, ocupat cu o campanie în Anatolia, în zona Iznik, a ordonat ca gaziii să facă raiduri de distrugere și jaf în Țara Românească și să ia mulți robi. Idris Bitlisi scrie și el că, după atacul lui Vlad Dracul la Silistra, atacă otomanii la nord de Dunăre, în frunte cu Firuzbeizade ali-bei, care „în scurtă vreme [...] a prădat și a jefuit țara ghiaurilor și, săturându-i pe luptătorii credinței cu diferite feluri de prăzi, au pârjolit Țara Românească și au adus cu totul în ruină locuințele lor înfloritoare și ținuturile lor vestite. Deoarece sus-numitul domn nu avea deloc puterea trebuincioasă ca să se întâlnească și să dea lupta cu ostașii glorioși, el s-a ascuns, de aceea, în munții înalți și nu a putut să se arate luptătorilor credinței. Astfel, gaziii islamici i-au nimicit cu săbiile vărsătoare de sânge pe acei dintre ghiaurii demni de infern pe care i-au găsit, și s-au bucurat punând mâna pe sclave și robi”.

După acest eveniment, Vlad a fost chemat la Poartă, cu urmări capitale pentru domnia și soarta lui, dar și a fiilor săi.

Unul dintre cei mai mari comandanți militari ai Evului Mediu european va intra acum în scenă, în persoana lui Iancu de Hunedoara, care va reuși să învingă armatele otomane din 1440 încolo, atât în raidurile lor din 1442 din Transilvania, cât și în Țara Românească. În același an se pare că Vlad al II-lea a atacat și el trupele otomane. În septembrie 1442, Iancu a pus pe tronul Munteniei un domn fidel, Basarab al II-lea, în locul unui pașă instalat de otomani în martie. Vlad a fost chemat la Poartă în vara lui 1442, cu un salvconduct de la subașiul cetății Giurgiu, lăsându-l în locul lui pe fiul său, Mircea. Ajuns la Adrianopol, a fost primit cu mare pompă, după cum scrie Jehan de Wavrin: „... și-și stabilise numitul turc tabăra în afara orașului, în multe corturi și pavilioane, el și oastea lui. Iar a doua zi de la sosirea domnului valahilor, numitul Mare Turc însuși a dat un mare ospăț și banchet, la care i-a poftit pe toți subașiii și căpitanii ca să-l sărbătorească pe acest domn al Valahiei. Și era acest Mare Turc într-un pavilion căptușit pe de-a-ntregul cu catifea roșie, așezat ca pe un postament de ceaprăzar, prevăzut și împodobit cu somptuoase perne și pernițe înfășate în stofe cu fir și mătăsuri, care pavilion era înfășurat și ridicat cam la zece picioare înălțime, ca să-și poată vedea trupele și căpitanii. Și în afara pavilionului era așezat pe pământ, pe perne și cuverturi din stofă cu fir, numitul domn al Valahiei, la dreapta numitului Turc, iar la stânga lui ședea beilerbeiul lui”. După ospăț, sultanul a ordonat ca Vlad să fie arestat, dus la Gallipoli și pus în lanțuri. Însoțitorii lui au fost trimiși nevătămați acasă, unde au povestit totul.

„Marele Turc l-a trimis pe domnul Valahiei în siguranță în țara sa”. Vlad îşi reia tronul

Vlad Dracul a fost eliberat în 1444, fiind dus în fața sultanului, care i-a spus că „vrea bună pace și înțelegere cu el, și că dacă vrea să jure și să făgăduiască că nicicând el sau vreunul dintre supușii lui n-o să pornească război împotriva sa, îi vor jura și făgădui că îl trimite eliberat de orice obligație și neîndoielnic slobod în țara sa, asigurându-l cu scrisori că niciodată în viață n-o să pornească război împotriva lui, ba chiar că dacă vreodată se va război cu cineva o să-l ajute și o să-i sară în ajutor, pe propria cheltuială. Trebuie să spunem că îl ținuse în temniță grea pe acel domn al Valahiei timp de patru ani [mai puțin de doi ani, în realitate], unde avusese parte de multă suferință și chin, și nu gândea să mai scape vreodată altfel decât prin moarte. Și astfel, cu inima plină de bucurie pentru această propunere, a convenit cu Marele Turc tot ce voia acesta, iar Marele Turc, ca să-i fie pe plac, a jurat și a pus să se declare textual și să se cuprindă în scris tot ce îi promisese. Și în acest fel Marele Turc l-a trimis pe domnul Valahiei în siguranță în țara sa, unde a fost primit cu mare pompă, cu onoruri și bucurie, ca un om mult iubit de poporul său. Însă când au auzit ai lui despre prevederile tratatului prin care nici el, nici ei nu pot cât or trăi să poarte război cu Marele Turc, unii au fost tare bucuroși, iar alții tare mâhniți; adică tinerii care, de obicei, cu drag mânuiesc armele, iar cei bătrâni și pașnici nu doresc decât tihna“.

Vlad s-a întors în țară cu un corp expediționar otoman și și-a reluat tronul, Basarab al II-lea murind, se pare, în această perioadă, probabil în luptele pentru tron, asasinat sau pe câmpul de bătălie.

Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea – scrie Jehan de Wavrin:

„De asemenea, [solul regelui] ne-a spus că, în ceea ce-l privește pe Vlad, voievodul valah, ar dori ca pacea cu el să fie încheiată în acești termeni: și anume ca numitul voievod Vlad să-mi dea [sultanului], în primul rând, birul obișnuit, și să îndeplinească în continuare toate serviciile pe care era obligat în trecut să mi le facă, în afară de faptul că nu mai este obligat, ca înainte, să vină el însuși la curtea noastră. Prin urmare, de dragul Excelenței Voastre, acceptăm să nu mai vină la curtea noastră, ci să ne trimită în schimb un ostatic și să ni-i predea pe cei dintre ai noștri care se vor refugia pe pământurile lui, așa cum vom face și noi pentru aceia dintre ai lui care se vor refugia aici”.

Vlad va trimite însă doi ostatici – pe fiii săi Vlad, viitorul „Țepeș”, și pe Radu, viitorul „cel Frumos”, în vârstă de 14-15 ani, respectiv de 5 sau 6 ani.

Acest text este un fragment din articolul „Vlad Dracul. Mitul dragonului, spulberat”, publicat în numărul 240 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.