Cucerirea Vidinului, cea mai puternică fortăreaţă otomană de pe Dunăre
Ca urmare a acțiunilor militare declanșate de Imperiul Otoman asupra teritoriului românesc, Adunarea Deputaților și Senatul declarau, la 29 aprilie/11 mai 1877, ruperea relațiilor diplomatice cu Poarta și recunoașterea stării de război dintre cele două state. La 9/21 mai 1877, Parlamentul României lua act și vota declarația ministrului de Externe Mihail Kogălniceanu care într-un discurs memorabil a proclamat independența României.
La începutul lunii mai 1877, Armata Română s-a concentrat în Oltenia pentru a împiedica manevrele otomane și a ține sub control cetatea Vidin, cea mai puternică fortăreață turcească de pe Dunăre. (...)
Vidinul era situat pe malul drept al Dunării, în dreptul Calafatului și dispunea de o garnizoană puternică care putea exercita un control eficient asupra traficului fluvial. Ea era supranumită și „Cetatea fecioară” deoarece nu fusese niciodată cucerită până atunci. Orașul era înconjurat de două centuri de fortificații, permanente, formate din ziduri de piatră și „pasagere”, din pământ și avea o garnizoană compusă din cca. 8.000 de militari, comandați de Mehmet Izzet pașa, fiind capabilă să reziste oricăror atacuri declanșate de pe uscat sau de pe Dunăre. În afara garnizoanei, care dispunea de suficiente provizii și muniții, în oraș se mai aflau aproximativ 25.000 de locuitori, cărora li se adăugau alți 25.000 de refugiați musulmani, retrași din fața trupelor române.
Prima centură de fortificații a Vidinului era formată din forturi, bastioane, ziduri și șanțuri ce alcătuiau un semicerc cu raza de șase kilometri care se sprijinea cu capetele pe Dunăre. Aceasta era dublată de un șanț cu apă alimentat din râul Pereșit. A doua centură de fortificații era formată din lucrări de zidărie și se găsea la o distanță ce varia între 1,2 km și 2 km de prima linie de apărare. Această centură de fortificații era întărită, din 600 în 600 m, cu forturi puternice care dispuneau de numeroase piese de artilerie. În exterior, ea era protejată de un șanț care, la nevoie, putea fi inundat prin devierea pârâului Delena.
Pe partea dinspre Dunăre, Vidinul era apărat de un zid lung de trei kilometri, rezemat pe forturi înarmate cu artilerie. Terenul pe care era amplasată cetatea favoriza apărarea, localitatea fiind înconjurată, pe un perimetru care varia între 3 și 7 km, de o câmpie mlăștinoasă, în care accesul se făcea cu dificultate, udată de pârâurile Delena, Topolovița si Belarada, ce se vărsau în Dunăre. Suplimentar, zonele de acces spre Vidin erau amenajate pentru apărare fiind construite fortificații de campanie formate din forturi, lunete și șanțuri de apărare, în apropierea localităților limitrofe, Nazâr Mahala, Tatargik, Novoselo, Rupcea, Smârdan, Raianovcea, Inova și Kapitanovcea.
Pregătirea atacului asupra Vidinului
După încheierea deplasării trupelor române spre Vidin, la sfârșitul lunii decembrie 1877, generalul de brigadă Nicolae Haralambie, comandantul Corpului de Vest, a făcut o analiză privind forțele disponibile și posibilitățile de apărare a adversarului și, pentru a evita pierderile inutile, a stabilit ca acțiunea trupelor române să se limiteze la încercuirea cetății și asedierea ei până la capitularea garnizoanei.
Între timp, domnitorul Carol I și președintele Consiliului de Miniștri Ion C. Brătianu au primit informații privind oferta de armistițiu făcută marelui duce Nicolae de Reuf pașa, ministrul de Război otoman. Colonelul Eraclie Arion a fost desemnat de domnitor ca atașat militar pe lângă marele duce Nicolae, cu misiunea de a participa la negocierile privind armistițiul. Totodată, pentru a dispune de argumente în plus la masa tratativelor, Carol I a ordonat Corpului de Vest să cucerească Vidinul.
Pe 5/17 ianuarie 1878 a început negocierea armistițiului, la Kazanlâk, partea turcă fiind reprezentată de Server pașa, ministrul de externe, și Namik pașa, ministrul Listei Civile a sultanului. Deși marele duce Nicolae a fost informat de colonelul Eraclie Arion asupra motivului prezenței sale la Kazanlâk, rușii au refuzat sub diferite pretexte ca ofițerul român să fie prezent la discuțiile ruso-otomane fapt care a produs o mare nemulțumire și îngrijorare la București. Reprezentanții sârbi, muntenegreni și greci sosiți la Kazanlâk pentru tratativele de armistițiu au fost supuși aceluiași tratament de către ruși.
În acest timp, Armata Română a continuat pregătirile pentru declanșarea atacului asupra Vidinului. Zona de operații din jurul cetății a fost împărțită în trei sectoare, pornind de la sud spre nord, fiecare sector fiind axat pe un drum de acces spre Vidin.
Sectorul 1, aflat în sudul Vidinului, pe șoseaua Vidin-Nazâr Mahala, era cuprins între malul Dunării și pârâul Belarada, fiind încredințat Diviziei 4. Aceasta era formată din Brigada de infanterie colonel Otton Sachelarie, cu un regiment de infanterie de linie, un regiment de dorobanți și un batalion de vânători, Brigada de infanterie colonel Grigore Ipătescu, cu un regiment de infanterie de linie, două regimente de dorobanți și un batalion de vânători, Brigada de călărași colonel Constantin Formac, compusă din două regimente de călărași, Regimentul 1 artilerie, cu trei baterii „montate” și una „călăreață” și Compania 4 săpători-minari. Punctul de comandă al diviziei a fost stabilit inițial la Nazâr Mahala, apoi la Târnek. Această divizie dispunea de efectivele cele mai numeroase deoarece era dispusă în sectorul situat pe direcția Belogradcikului spre care garnizoana otomană ar fi putut încerca, la nevoie, să străpungă încercuirea și să se retragă. Divizia 4 infanterie și-a ocupat dispozitivul de luptă între 2/14-5/17 ianuarie 1878.
Sectorul 2, aflat în vestul Vidinului, era centrat pe drumul Vidin-Belarada, fiind cuprins între pârâurile Belarada și Topolovița. El a fost încredințat Diviziei 1, compusă din Brigada de infanterie colonel Constantin Cruțescu, cu un regiment infanterie de linie și două regimente de dorobanți, Brigada de infanterie colonel Nicolae Dona, formată din două regimente de dorobanți, plus încă două batalioane de dorobanți din regimente diferite, două escadroane de călărași, patru baterii din Regimentul două de artilerie și o baterie activă de pompieri (artilerie teritorială), precum și din Compania 1 săpători-minari. La 9/21 ianuarie 1878 Regimentul 9 dorobanți a intrat în compunerea Diviziei 2 infanterie. Divizia 1 și-a stabilit punctul de comandă la Belarada și a ocupat dispozitivul de luptă începând cu 2/14 ianuarie 1878.
Sectorul 3, aflat în nord-vestul Vidinului, era situat între pârâurile Topolovița și Delena. El a fost încredințat Diviziei 2, care era compusă doar din Brigada de infanterie colonel Constantin Budișteanu, având în compunere un regiment de infanterie de linie, plus un batalion de linie dintr-un alt regiment, cinci escadroane de călărași, patru baterii de artilerie și o companie de săpători-minari. Așa cum am arătat anterior, cealaltă mare unitate a Diviziei 2, Brigada de infanterie Cantilli, era detașată pentru a asedia Belogradcikul. Punctul de comandă al diviziei a fost stabilit la Gârcea, ulterior la Dinkovița. Ea și-a ocupat aliniamentul de luptă între 8/20-9/21 ianuarie 1878. La nord de Vidin exista o zonă nenumerotată, cuprinsă între pârâul Delena și Dunăre, încredințată spre supraveghere unei grupări de cavalerie formată de Brigada de roșiori, cu două regimente de roșiori, aflată în rezerva Corpului de Vest, cinci escadroane de călărași, din diviziile 1 și 2 infanterie.
În total, efectivele Corpului de Vest aflat în fața Vidinului totalizau 15.435 infanteriști, 2.149 cavaleriști și 84 piese de artilerie.
Declanșarea atacului asupra Vidinului
La 9/21 ianuarie 1878, Marele Cartier General român a hotărât ca atacul să fie dat simultan în toate sectoarele, având ca obiectiv cucerirea localităților Tatargik, în Sectorul 1, Novoselo, Rupcea, Rainovcea, în Sectorul 2, Smârdan, Inova și Kapitanovcea, în Sectorul 3. Practic, prin atingerea acestor obiective se realiza cucerirea fortificațiilor ce mărgineau spre exterior zona mlăștinoasă și se înlesnea apropierea de cetate.
Acțiunile trupelor Corpului de Vest urmau să fie sprijinite cu focul bateriilor de artilerie ale Diviziei 5, de la Calafat, aflate pe malul stâng al Dunării. Acestea constau în opt baterii de coastă, deservite de mateloți din Flotilă, două baterii de câmp și două baterii active de pompieri, care însumau 52 de piese. Cantonamentele Marelui Cartier General și cartierului Corpului de Vest au fost stabilite la Nazâr Mahala.
Atacul împotriva centurii exterioare de fortificații ale Vidinului a început pe 12/24 ianuarie 1878, la ora 7 dimineața, printr-un bombardament efectuat de 136 de tunuri. La el au participat artileria Corpului de Vest, urmată imediat de cea a Diviziei 5 infanterie formată din bateriile de coastă și de câmp aflate la Calafat. Bombardamentul a durat o jumătate de oră și după încetarea lui, infanteria română a atacat profitând de ceața deasă care acoperea terenul.
În Sectorul 1, al Diviziei 4, a fost creat un detașament de atac compus din Regimentul 8 infanterie de linie, aflat în frunte, susținut de Regimentul 2 dorobanți, Batalionul 3 vânători și un pluton din Compania 4 săpători-minari, având ca obiectiv cucerirea satului Tatargik. Rezerva diviziei, formată din regimentele 7 dorobanți și 6 călărași, a fost dispusă la Târnek. Înaintarea infanteriștilor din Regimentul 8 de linie a fost energică, ei reușind ca în circa 30 minute să ocupe satul Tatargik. Succesul lor a fost facilitat și de atacul de flanc, dinspre nord-vest, dat de Regimentul 1 infanterie de linie, din Divizia 1.
Concomitent cu Divizia 4, în Sectorul 2 au atacat unitățile Diviziei 1. A fost formată o coloană de atac, comandată de locotenent-colonelul Gheorghe Herfner, comandantul Regimentului 4 dorobanți, compusă din subunități ale Regimentului 4 dorobanți, în linia întâi, urmate de Batalionul 1 din Regimentul 15 dorobanți, în linia a doua. În jurul orei 14, coloana de atac, având sprijinul artileriei, a reușit ca să cucerească localitatea Rupcea. Câteva ore mai târziu, o altă unitate a diviziei, Batalionul 1 din Regimentul 3 dorobanți a cucerit localitatea Rainovcea.
Lupte grele date de Divizia 2
Cele mai grele lupte s-au dat în Sectorul 3, unde acționa Divizia 2. În zona sa de operații se afla un complex fortificat care cuprindea localitățile Smârdan, Inova și Kapitanovcea, amenajat pe un teren mai înalt decât terenul mlăștinos ce-l înconjura, situat la cca. 5 km nord-vest de Vidin. Sistemul defensiv era format din mai multe redute și șanturi de apărare. Prima redută se afla la limita de sud a satului Smârdan, legată printr-un șanț 400 m de a doua redută, aflată între Smârdan și Inova.
O a treia redută era construită între satele Inova și Kapitanovcea, ea fiind legată printr-un șanț defensiv de satul Kapitanovcea, în dreptul căruia se afla o semiredută. Fiecare redută era apărată de câte un batalion de infanterie, militarii acestor unități fiind dotați cu puști moderne „Martini-Henry” și câte două tunuri „Krupp”, cal.87 mm. Rezervele erau adăpostite la Kapitanovcea.
În vederea atacării Smârdanului și Inovei a fost creată o coloană de atac organizată pe două eșaloane. În primul eșalon de atac se aflau subunități ale Regimentului 4 infanterie de linie și ale Batalionului 2 din Regimentul 6 infanterie de linie. Eșalonul era comandat de locotenent-colonelul Ion Cotruț, comandantul ad-interim al Regimentului 6 infanterie de linie. În al doilea eșalon erau subunități ale Regimentului 9 dorobanți. Coloana de atac era asigurată pe flancuri de escadroane de călărași și era susținută cu foc de bateriile 2 și 4 din Regimentul 3 artilerie, 1 („călăreață”) și 2 din Regimentul 2 artilerie. Rezerva era asigurată de subunități ale Regimentului 9 dorobanți.
Ca și în celelalte sectoare, atacul a fost precedat de o pregătire de artilerie efectuată de 28 tunuri, asupra pozițiilor otomane de la Smârdan și Inova, care a început la ora 7 dimineața și a durat două ore, fiind întreruptă din cauza ceții. După încetarea bombardamentului, două mici detașamente mixte, de infanterie și de cavalerie, au efectuat acțiuni de cercetare constatând că flancul stâng turcesc, între reduta de la Smârdan și râul Topolovița, era descoperit, aici negăsindu-se nici trupe, nici fortificații.
La ora 14:20 trupele române au pornit la atac în liniște, îndreptându-se spre reduta de la Smârdan. Eșalonul întâi a fost împărțit în două detașamente de atac. Primul detașament, format din șase companii ale Regimentului 4 de linie, sprijinit de o secție de două tunuri din Bateria 1 „călăreață”, a Regimentului 2 artilerie, aflat sub comanda locotenent-colonelului George Teliman, comandantul Regimentului 4 infanterie de linie, a atacat reduta în centru și în flancul drept. Cel de-al doilea detașament, format din două companii ale Regimentului 4 de linie și Batalionul 2 din Regimentul 6 de linie, comandat de maiorul Eftimie Ulescu, a atacat reduta în flancul stâng.
Când trupele române s-au apropiat la cca. 600 m de redută, apărătorii au deschis focul cu tot armamentul de infanterie și de artilerie. Din cauza focului deosebit de intens, militarii primului detașament au fost opriți și siliți să se adăpostească în teren.
Mișcarea trupelor române însă a continuat în flancul stâng unde companiile celui de-al doilea detașament, asigurate în dreapta de Escadronul Suceava din Regimentul 8 călărași, au fost conduse cu energie de locotenent-coloneii I. Cotruț, comandantul coloanei de atac, și G. Teliman, comandantul detașamentului. Pentru a consolida situația câștigată, a fost aruncat ín luptă Regimentul 9 dorobanți. Un batalion din acest regiment a fost dat întărire flancului stâng iar cel de-al doilea batalion a fost păstrat în linia întâi pentru a fi folosit în situații de criză.
Detașamentul locotenent-colonelului Teliman atacând la baionetă a reușit să înainteze și să pătrundă în flancul și spatele redutei de la Smârdan. Deși apărătorii au opus o puternică rezistență, care a provocat pierderi importante în rândurile românilor, atacul a continuat cu înverșunare. Companiile 6 si 8 din Regimentul 6 infanterie de linie și companiile 3-8 din Regimentul 4 infanterie de linie au reluat atacul frontal împotriva redutei și au reușit să pătrundă în șanțul fortificației, în timp ce companiile 5 și 7 din Regimentul 6 infanterie de linie, împreună cu Escadronul Suceava din Regimentul 8 călărași, au atacat intrarea redutei. În cele din urmă, companiile 5 și 8 din Regimentul 4 infanterie linie au reușit să pătrundă în flancul și spatele adversarilor, ceea ce i-a făcut pe o parte a apărătorilor redutei să se retragă în grabă spre a doua redută, iar restul s-au predat.
Atacul asupra Smârdanului, prima luptă în localitate purtată de Armata Română modernă
Companiile 5 și 7 din Regimentul 6 infanterie de linie, comandate de maiorul Eftimie Ulescu, au rămas pe loc cu misiunea să păzească prizonierii și să facă lucrări genistice de orientare a redutei cu fața spre inamic. Restul unităților din coloana de asalt, deși suferiseră mari pierderi în efective, au continuat înaintarea sub comanda locotenent-colonelului I. Cotruț și au atacat satul Smârdan unde trupele otomane se adăpostiseră în clădiri și au opus o înverșunată rezistență, adversarii având, fiecare, pierderi substanțiale. Pentru oștirea română confruntarea din Smârdan a constituit o premieră, deoarece ea a fost prima luptă în localitate purtată de armata română modernă.
Pentru a veni în sprijinul apărătorilor Smârdanului, un detașament otoman compus din circa 400 de militari a contraatacat, însă ei au fost șarjați de Escadronul Suceava din Regimentul 8 călărași, comandat de căpitanul Gheorghe Tănăsescu. Turcii au fost nevoiți să se retragă spre Vidin, după ce pierduseră 40 de ostași.
Deoarece confruntările pentru cucerirea Smârdanului s-au prelungit mai mult decât era de așteptat iar trupele române se confruntau cu rezistența înverșunată a apărătorilor, maiorul Eftimie Ulescu, din proprie inițiativă, a încredințat paza redutei și a prizonierilor Companiei 6 din Regimentul 4 infanterie de linie și, în fruntea companiilor 5 și 7 din Regimentul 6 de linie și a companiilor 1 și 2 din Regimentul 4 de linie a pornit în ajutorul lor.
Trupele comandate de maiorul Ulescu au ocolit Smârdanul pe la vest pentru a ataca satul dinspre nord. În înaintarea sa a intrat sub focul apărătorilor redutei dintre Smârdan și Inova și a celor adăpostiți în șanțurile defensive din zonă. Forțat de împrejurări, maiorul Ulescu a ordonat trupelor din subordine să atace reduta. Atacul, desfășurat cu energie, a condus la ocuparea șanțurilor de apărare și după ce a sosit în ajutor și Batalionul 1 din Regimentul 9 dorobanți, luptele au continuat până la cucerirea redutei. Cu acest prilej au fost capturate două tunuri „Krupp”.
După cucerirea acestei redute, Regimentul 9 dorobanți a continuat să avanseze spre ce-a de-a treia redută, aflată în nord-vestul Inovei. Batalionul 1 a atacat dinspre vest iar Batalionul 2 a atacat dinspre nord-vest, reușind să cucerească rapid reduta, cu tot focul viu executat de apărători. Turcii au fost obligați să se retragă spre Kapitanovcea, fiind urmăriți soldații Batalionului 1 care au ocupat și satul Inova. În această redută, printre trofeele de război s-a numărat și un drapel otoman.
Cucerirea celor trei redute și a satului Inova cât și sosirea rezervelor din Regimentul 4 infanterie de linie au determinat scăderea treptată a rezistenței apărătorilor Smârdanului. În jurul orei 16,30, aceștia au început să se retragă spre Vidin, urmăriți și șarjați de Escadronul Suceava din Regimentul 8 călărași.
În luptele din sectorul Diviziei 2, turcii au pierdut peste 350 de militari morți și răniți, circa 300 de prizonieri, patru tunuri „Krupp”, un drapel și o mare cantitate de muniție.
După cucerirea fortificațiilor otomane, trupele Diviziei 2 au trecut la consolidarea și reorientarea lor pentru a putea face față unui contraatac al garnizoanei din Vidin. Trupele aflate în zonă au fost dislocate după cum urmează: la Smârdan, Batalionul 2 din Regimentul 6 infanterie de linie; la Inova, Regimentul 4 infanterie de linie și escadroanele Neamț și Roman din Regimentul 8 călărași, plus încă două escadroane din Regimentul 2 călărași sosite de la Alvagii. Regimentul 9 dorobanți s-a regrupat în fortificațiile cucerite iar artileria a fost dislocată la Dânkovița, în rezervă.
În noaptea de după atac, turcii au concentrat la Kapitanovcea trupe de infanterie și artilerie iar dimineața următoare, la 7:30, au atacat încercând să recucerească Inova. De la Smârdan au fost trimise în ajutorul apărării regimentele 4 infanterie de linie, 9 dorobanți, Batalionul 2 din Regimentul 6 infanterie de linie, Batalionul 2 din Regimentul 3 dorobanți și artileria de la Dânkovița. Otomanii, aflați de acum în inferioritate numerică, au fost atacați în flancul drept de trei companii din Regimentul 9 dorobanți și de regimentele 1 și 2 roșiori, iar în flancul stâng de un batalion din Regimentul 4 infanterie de linie și o companie din Regimentul 6 infanterie de linie, obligând trupele turce să se retragă cu mari pierderi.
Ultima încercare a garnizoanei otomane de la Vidin de a recuceri redutele pierdute a avut loc pe 14/26 ianuarie 1878. Turcii au încercat să reocupe satul Tatargik, însă coloana de atac otomană a fost respinsă de o companie din Regimentul 7 dorobanți. Ulterior, cavaleria română a contraatacat și a ocupat localitățile Kapitanovcea, Kerimbeg, Ceiselo și Kutova, aflate între Inova și Dunăre, realizând încercuirea completă a Vidinului.
În luptele din zilele de 12/24 și 13/25 ianuarie 1878, inamicul a pierdut circa 700 de soldați (morți sau răniți), iar alți 300 au fost capturați, patru tunuri „Krupp”, un steag plus cantități importante de armament și muniție de infanterie și artilerie. Trupele române au avut 238 de militari morți și 370 de răniți.
Ultimele acțiuni militare. Capitularea cetății Vidin
Pentru a obține capitularea cât mai grabnică a garnizoanei Vidinului, cu pierderi cât mai reduse, Marele Cartier General român a ordonat ca artileria Corpului de Vest și bateriile de coastă de la Calafat să înceapă bombardarea sistematică a cetății. Bombardamentul, executat de 148 de tunuri și mortiere, a început pe 15/27 ianuarie 1878 și a continuat timp de nouă zile.
Pe 20 ianuarie/1 februarie 1878 bombardamentul a fost oprit temporar, pentru tratative. Colonelul Ștefan Fălcoianu, șeful Statului Major General român, i-a propus lui Mehmet Izzet pașa, comandantul cetății Vidin, să capituleze deoarece în ziua precedentă ostilitățile încetaseră ca urmare a semnării, pe 19/31 ianuarie 1878, a armistițiului dintre Rusia și Turcia. Comandantul turc, neavând informații dintr-o altă sursă despre încetarea luptelor, a refuzat propunerea.
Datorită neatenției turcilor și a ceței dese, artileria română a reușit să împingă câteva baterii până la 1.500 m de Vidin, de unde acestea au continuat cu și mai multă eficacitate tirul asupra cetății. Concomitent, urmând lecția învățată la Plevna, trupele române au început construirea de redute și alte lucrări de fortificații menite să dea consistență asediului Vidinului. Acțiunile de la Belogradcik și de la Vidin au dovedit că trupele și comandamentul român câștigaseră experiență comparativ cu începutul războiului.
După ce comandantul cetății Vidin a fost informat despre desfășurarea tratativelor ruso-otomane, acesta a fost de acord cu încetarea acțiunilor militare și bombardamentul de artilerie asupra Vidinului a încetat.
În convenția de armistițiu semnată la Adrianopol pe 19/31 ianuarie 1878, era stipulat, printre altele, ca trupelor otomane din cetățile asediate să li se permită părăsirea fortificațiilor cu arme și bagaje. În conformitate cu aceste prevederi, partea română a început tratative cu Memhet Izzet pașa pentru a obține preluarea Vidinului. Tratativele româno-otomane au durat până pe 11/23 februarie 1878, când colonelul Ștefan Fălcoianu și Mehmed Izzet pașa au semnat o convenție în care erau înscrise următoarele condiții: trupele otomane urmau să părăsească cetatea înarmate, cu onoruri militare; ele urmau să fie aprovizionate cu alimente pentru marș de către partea română; coloana, care se retrăgea spre sud, urma să aibă liberă trecere prin zonele ocupate de armata sârbă; navele otomane adăpostite la Vidin au primit liberă trecere pe Dunăre, spre Marea Neagră. Convenția trebuia să fie aplicată de a doua zi, 12/24 februarie 1878.
Cetatea Belogradcikului a intrat în stăpânirea trupelor române în aceleași condiții, stipulate la punctul 8 al convenției pentru predarea Vidinului.
La ocuparea Vidinului, Armata Română a găsit în depozitele de armament, rămase, conform armistițiului, proprietatea statului turc, armament, modern dar și vechi, format din 139 tunuri de diferite calibre, 27 obuziere, 26 mortiere, 6 mitraliere „Gatling”, 300.000 proiectile de tun, peste 12 milioane de cartușe pentru puști și carabine, 6.500 butoaie cu praf de pușcă, chiar și arcuri și săgeți datând din epoca medievală. La Belogradcik au fost inventariate 18 tunuri (din care patru erau din fontă), patru mortiere, o mare cantitate de cartușe de infanterie și praf de pușcă.
Tratatul de pace dintre Rusia și Turcia a fost încheiat la San Stefano, o lună mai târziu, pe 18 februarie/2 martie 1878.
Acest text este un fragment din articolul „Armata Română în luptele pentru cucerirea Vidinului (decembrie 1877 - ianuarie 1878)”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.