Cine au fost româncele cu crucea tatuată pe frunte? Istoria unui obicei de mult uitat

Tatuajele au o tradiție îndelungată în vestul Peninsulei Balcanice, acest obicei fiind menționat încă din Antichitate, de Strabon. Tradiția tatuajelor cu motive creștine a înflorit și s-a răspândit în rândul femeilor croate catolice din Bosnia și Herțegovina în Evul Mediu.

Istoria tulburătoare a acestui obicei a început după ocupația otomană, iar tradiția tatuajelor cu motive creștine s-a răspândit și în rândul aromânilor de la sud de Dunăre. Această tradiție se mai păstra în perioada interbelică în rândul femeilor și fetelor „macedonene” sosite în Cadrilater „din inima Balcanilor”, după cum menționa revista Realitatea Ilustrată, din 9 septembrie 1936:

„Batalioanele de pictori, gravori, desenatori și sculptori de la Balcic au produs mai mult de un vagon de opere plastice, reprezentând geamiile, fântânile și tipurile de țigani – tătari din partea locului. Niciunul din artiști n-a băgat însă de seamă, în diminețile răcoroase, pe potecile dintre dealurile de lut ale Balcicului, frumoasele chipuri ale femeilor și fetelor „macedonene”, toate în straie bătute în fireturi de aramă și argint, cu frizurile înnălțate, asemenea unor mici domuri și miniaturale diademe. N-au băgat de seamă nici semnul crucii, încrustat între sprâncene, ca o insignă de foc, pentru totdeauna. (...) Dar cine sunt aceste frumoase purtătoare de cruce în frunte? De unde vin? De unde li se trage obiceiul, pe care nu-l găsim în niciuna din regiunile locuite de români, deși troițele țării românești, toate, veghează ocrotite de cruci, iar răscrucile sfințite de troițe? Româncele cu crucea tatuată între sprâncene sunt soțiile și fiicele coloniștilor aduși de guvernul român în Dobrogea, de prin părțile Pindului, din inima Balcanilor, în ultimii șaptesprezece ani, pentru a pune în valoare ținuturile părăsite de turci și de bulgari. (...) Crucea tatuată e semnul amintitor al vieții amarnice din Pind, când frumusețea româncelor era amenințată de oamenii vizirului, pașei sau chiar a padișahului, ahtiați după asemenea grații. Ca femeile să nu mai fie răpite și să nu mai ajungă sclave în haremurile turcești, alături de femeile din celelalte provincii supuse semilunei, aromânii și-au însemnat cu o cruce în frunte semnul lor. Semnul mântuitor, care îngăduia recunoașterea fetelor răpite și împiedica trecerea celor cu suflet ușuratec la mahomedanism, dăinuiește și azi – dar azi ca o podoabă, așa cum se întâmplă pretutindeni cu toate vechile semne de sclavie”, scria revista Realitatea Ilustrată, conform Institutului de Studii Sud-Est Europene.

Tradiția tatuajelor cu motive creștine

Tatuajele nu sunt, de obicei, asociate cu creștinismul, desenele pe piele fiind condamnate de Biserică din cele mai vechi timpuri. Însă, paradoxal, în Bosnia și Herțegovina a înflorit timp de mai multe secole o tradiție a tatuajelor cu motive creștine.

Pentru a preveni convertirea forțată a tinerelor fete la Islam, mamele își tatuau fiicele, încă din copilărie, cu motive creștine, în special cu semnul crucii. Aceste tatuaje erau făcute pe părțile vizibile ale pielii, pe frunte, obraji, mâini sau sub gât.

Tatuajele cu motive creștine au reprezentat formă de rezistență pasivă la agresiunea otomană. Femeile catolice credeau că în acest fel vor preveni convertirea forțată a fetelor. Chiar dacă acest obiectiv nu era îndeplinit, măcar fetele păstrau toată viața pe corp dovada că au fost creștine.

Istoricul și arheologul croat Ćiro Truhelka a fost primul care a descris această tradiție, la sfârșitul secolului al XIX-lea, și a publicat numeroase ilustrații reprezentând tatuajele femeilor creștine.

În prezent, mai există puține femei tatuate cu motive creștine în Bosnia și Herțegovina. Această tradiție aproape că a dispărut după cel de-al Doilea Război Mondial, ca urmare eforturilor depuse de autoritățile comuniste din fosta Iugoslavie.

_{Foto sus: Femeie din Cadrilaterul interbelic cu o cruce tatuată pe frunte (© Facebook / Institutul de Studii Sud-Est Europene)}