Churchill: Utilizată inteligent, „Linia Maginot ar fi adus servicii imense Franței”
Construcția unor lucrări de fortificație de-a lungul graniței de est și nord-est a Franței, care ulterior au ajuns să fie cunoscute ca Linia Maginot, a demarat în 1929. În general, complexul fortificat consta dintr-o succesiune de cazemate sau buncăre care se întindea de la Longuyon (situat la joncțiunea granițelor Belgiei, Franței și Luxemburgului) până la granița elvețiană.
De-a lungul Rinului nu au fost construite cazemate, însă în sectoarele vulnerabile cazematele au fost întărite la fiecare 6-10 km de fortărețe subterane. Deși s-a încercat construirea unui aliniament continuu de cazemate, pentru protejarea intervalelor și flancurilor acestora erau încă necesare trupe instalate în puncte de sprijin.
Datorită Liniei Maginot, armata franceză avea posibilitatea ca la adăpostul oferit de aceste fortificații să-și disloce unități mai puțin pregătite sau cu o mobilitate redusă, permițându-i să-și concentreze cele mai bune unități în alte sectoare vulnerabile, cum ar fi granița cu Belgia. Churchill sublinia că „utilizată inteligent în conceptul de operații al unui război, Linia Maginot ar fi adus servicii imense Franței”.
Istoricul german K. H. Frieser subliniază faptul că nu se poate concluziona că Linia Maginot ar fi fost construită ca o expresie a unei strategii pur defensive, ținând cont că, de partea cealaltă a graniței, germanii au ridicat Linia Siegfried (Westwall) între 1936 și 1940. Dacă menirea Liniei Maginot – de a proteja Franța de „furor teutonicus” (amenințarea teutonică”) – nu poate fi apreciată ca fiind greșită, în schimb așa-numita „mentalitate Maginot” a avut efecte dezastruoase, prin propagarea unui fals sentiment de siguranță în rândul armatei și poporului francez, că poți fi complet protejat de fortificații puternice.
În timp ce germanii își propuneau renașterea războiului de mișcare la nivel operativ, francezii păreau că evită o luptă în câmp deschis și au decis să se ascundă în spatele Liniei Maginot. Când Hitler și-a început politica expansionistă și a asaltat aliații Franței, „cea mai puternică armată din lume” – cum era catalogată armata franceză – a rămas inactivă în spatele Liniei Maginot.
Aspectul cel mai nefast al „mentalității Maginot” este că a condus la o atitudine de pasivitate, la coruperea spiritului de luptă al militarilor francezi, limitarea la lupta de apărare și abandonarea spiritului de inițiativă. Forczyk susține că Linia Maginot a avut și o influență economică nefastă, prin deturnarea prețioaselor resurse necesare înființării de noi unități de tancuri sau motorizate, aspect împărtășit și de Guderian în memoriile sale.
De fapt, Hitler a reușit să adoarmă atenția francezilor în spatele Liniei Maginot. Șocul a fost imens în momentul în care s-a aflat că germanii au atacat cu o forță neașteptată și utilizând metode moderne de ducere a luptei, complet diferite, pentru care armata franceză se pregătise.
Mitul Ardenilor impenetrabili
În centrul dispozitivului francez, între Linia Maginot și aripa mobilă se afla masivul împădurit Ardeni, pe care francezii, și nu numai aceștia, nu-l considerau un coridor probabil de înaintare în cazul unei invazii. Această apreciere eronată va conduce la două dezastre majore aproape în regiune – primul, în mai 1940, când blindatele germane au străbătut Ardenii conform planului lui Manstein, care a plecat de la convingerea că Aliații nu se așteptau la un atac în această zonă greu accesibilă. Aceeași greșeală avea să se repete însă, cu consecințe mai puțin dezastruoase, în timpul surprinzătoarei contraofensive germane din decembrie 1944.
După Primul Război Mondial, gândirea militară a corpului ofițerilor din armata franceză s-a redus într-un ritm dramatic. Două dintre teoriile fatale campaniei din 1940 se refereau la sectorul de front din zona Ardenilor și Sedan. Prima stipula că „Ardenii nu pot fi străbătuți de tancuri”, iar cea de-a doua, „Meuse nu poate fi forțată”, fluviul fiind, în opinia lui Gamelin, „cel mai bun obstacol antitanc al Europei”.
Aceste două obstacole geografice păreau să constituie o barieră strategică pe care un adversar le putea ocoli, dar nu și să le străpungă sau să le depășească. Din aceste motive în această zonă nu au fost făcute lucrări de fortificații și au fost dislocate unități de rezerviști fără o pregătire corespunzătoare.
GQG era convins că va dispune de timp suficient pentru a întări sectorul în cazul în care germanii declanșau un atac prin Ardeni, deoarece se considera că după ce ar fi străbătut Ardenii, germanii ar fi avut nevoie de două săptămâni pentru a forța fluviul Meuse. Calculele GQG dezvăluiau că unui inamic i-ar fi necesare cel puțin cinci zile și cel mai probabil nouă zile pentru a străpunge apărarea din Ardeni. În realitate, blindatele germane au realizat acest lucru în două zile și jumătate.
Calculul în privința pregătirilor în vederea forțării fluviului Meuse s-a dovedit mult mai eronat. Exact această eroare dovedea că generalii francezi rămăseseră la nivelul primei conflagrații mondiale, care se baza pe puterea de foc a artileriei. Aceștia își închipuiau că atacatorii vor avea nevoie de alte șapte zile pentru a deplasa piesele de artilerie și stocurile de muniție, plus planificarea pregătirii de foc. Spre surprinderea acestora, unitățile blindate, la doar o zi distanță după ieșirea din Ardeni, au forțat Meuse din mișcare.
În ciuda înapoierii doctrinare de care au dat dovadă generalii francezi, trebuie spus că nici mare parte din conducerea Wehrmachtului nu era prea mult diferită, Halder, de exemplu, credea inițial că forțarea fluviului Meuse se va realiza cel mai devreme în ziua a noua a ofensivei.
În 1934, în timp ce îndeplinea funcția de ministru de Război, Pétain s-a raliat poziției conducerii armatei franceze cu privire la Ardeni: „Începând cu Montmedy se întind pădurile Ardeni. Acestea sunt impenetrabile, dacă sunt luate anumite măsuri. Deoarece dispozitivul nu dispune de adâncime, inamicul nu-și va concentra trupele acolo. Dacă o va face, atunci vom ataca flancurile pătrunderii imediat ce va ieși din păduri. Acest sector, în concluzie, nu prezintă niciun pericol”.
În anii dintre cele două războaie mondiale au existat o serie de avertizări care puneau sub semnul întrebării mitul „Ardenilor impenetrabili”. Teoreticianul britanic Liddell Hart a călătorit în regiune în 1928 și a fost uimit de iluzia armatei franceze că „terenul se va apăra singur”. În 1933, Ministerul britanic de Război a înființat primele mari unități de tancuri. La acel moment, Hart – considerat un expert în tancuri – a fost întrebat cum ar recomanda să fie întrebuințate unitățile blindate într-un viitor conflict. Hart a sugerat ca acestea să organizeze un contraatac în zona Ardenilor în cazul unei invazii germane a Franței. Replica superiorilor săi în urma recomandărilor sale a fost că Ardenii „nu pot fi străbătuți de tancuri”.
În timpul anilor ’30, francezii au efectuat o serie de analize asupra valorii Ardenilor ca obstacol. Colonelul Bourguignon a ajuns la concluzia că o înaintare cu tancuri prin surprindere prin Ardeni era posibilă. Mult mai alarmantă a fost concluzia unui exercițiu de comandament pe hartă din mai-iunie 1938 condus de generalul Andre Prételat, pe atunci comandantul Armatei 2.
Spre uimirea superiorilor, Prételat a ajuns la concluzia că germanii puteau să atingă Meuse în 60 de ore și să forțeze fluviul într-o zi – o eroare de doar trei ore! Când Gamelin a aflat de concluzia exercițiului, l-a acuzat pe Prételat de pesimism și s-a ordonat ca rezultatul exercițiului să fie secretizat, pentru ca trupele să nu fie alarmate.
Descoperă secretele Bătăliei pentru Franța din primăvara anului 1940, în numărul 54 al revistei „Historia Special” (revista:special/54), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 27 martie – 25 iunie 2026, și în format digital pe paydemic.com.
Foto sus: Obstacole antitanc dispuse în fața Liniei Maginot (© Profimedia)