Calitatea îndoielnică a blindatelor germane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Al Treilea Reich a fost considerat un model de organizare militară deosebit de eficientă și numai prin cantitate au reușit aliații să zdrobească puterea nazistă. Parcă se confirmă teza privind superioritatea celor ce conduceau la Berlin și care aveau de dus o luptă după ideile conducătorului ce venea de prin tranșeele primei conflagrații mondiale. Tancurile au adus victorii deosebite regimului totalitar și au intrat în legendă sub denumirea de Panzer. Era normal să fie bune din moment ce erau realizate după principiile unei economii centralizate și planificate.

Partea proastă pentru adepții teoriilor ce zboară prin mediul virtual este că nucleul de conducere din jurul lui Hitler a fost deosebit de slab pregătit și era pasionat de traiul cât mai plăcut în timp ce se acumulau averi mari prin orice mijloace. Dacă se ține cont că firmele de armament sunt generoase cu comisioanele, era normal să pice sume frumoase celor ce promiteau marea cu sarea despre armele ce urmau să fie livrate. Minunile ucigătoare satisfăceau poftele generalilor, dar deveneau un coșmar pe câmpul de luptă pentru echipajele care au crezut chiar că statul le oferă ceva de calitate superioară. Exact ca-n cazul comunismului, lozincile erau la mare modă și vorbele goale ale propagandei au circulat până la căderea regimului nazist ce avea în frunte un conducător doar cu experiența luptei în tranșee.

Tancurile erau principalele mașini pentru realizarea de manevre pe mari distanțe și o statistică realizată de Jason Long a cuprins 29.910 exemplare produse înainte de declanșarea ostilităților și în timpul conflictului mondial. Era foarte mult la o primă vedere, dar trebuie să se țină cont că acestea erau produse în timp, altele se aflau în reparații în ateliere din spatele frontului sau chiar din țară. Nu puteau fi toate disponibile în același timp și evoluția armamentul antitanc le transforma în material de instrucție sau pentru paza unor obiective importante din regiuni pline de partizani.

Conducerea Werhrmachtului era deosebit de conservatoare și a reușit să accepte mașini de tip Panzer II la nivelul anului 1942. Au fost livrate 322 de exemplare și au fost sprijinite de 70 de Panzer I. Era ceva de-a dreptul incredibil din moment ce n-au fost în stare să facă față tunurilor de calibrul 45 mm în timpul războiului din Spania la nivelul anului 1936. Au fost ținute liniile de fabricație ocupate cu modele demodate. Anul 1941 a fost marcat de apariția renumitului și temutului T-34, dar abia în anul următor au început să fie livrate pe front tancuri Panzer IV având tunuri cu țeavă lungă. Blindajul a fost însă păstrat vertical și astfel era puțin eficient în oprirea loviturilor directe de la tunuri de calibrele 76,2 și 85 mm.

Descoperirea lui T-34 a dus la proiectarea unor modele de mașini care să dispună de blindaje și de tunuri-minune. Tiger și Panther au fost concepute în jurul unor guri de foc care să facă ravagii, dar liniile de fabricație au rămas ocupate cu Panzer IV, cel ce avea un blindaj prea subțire pentru noile condiții de luptă de pe frontul împotriva comunismului. Nici puterea de foc nu mai era adecvată. Este interesant de observat că acesta era complet depășit în raport cu vechile T-34 și nici nu se putea compara cu mașinile staliniste concepute în varianta cu tun de calibrul 85 mm. Industria germană a produs Panther, despre care se spune că este cel mai bun la categoria mijlocie, dar masa mașinii era echivalentă cu a unui KV-1 ce era inclus la categoria grea.

Uzinele mecanice sovietice s-au mișcat mai bine și au trimis pe front modelul IS-2 dotat cu tun de calibrul 122 mm. Tunurile de asalt dotate cu piese de 152 mm erau perfecte pentru scoaterea din luptă a blindatelor inamice. Masa mașinilor a fost păstrată în limite raționale în timp ce proiectanții germani au ajuns la 70 de tone, ceea ce era bine pe hârtie și cuirasa din oțel înalt aliat era un protector de încredere al echipajelor. Astfel de giganți erau însă greu de manevrat în teren moale și erau un coșmar în timpul transportului sau când venea vorba de evacuare pentru reparații. Mai consumau și mult carburant ce se găsea din ce în ce mai rar pe măsură ce bombardierele aliate făceau praf rafinăriile Reichului.

O soluție lăudată în mod deosebit a constat în producerea de tunuri de asalt de tip StuG III și IV, uzinele livrând, după calculele lui Jason Long, 10.550 de exemplare. Acestea au sosit însă masiv după declanșarea ofensivei împotriva Uniunii Sovietice și erau apreciate pentru acuratețea tirului din poziții fixe și camuflate. Problema era că astfel de tehnică blindată nu prea ajuta la organizarea de ofensive deoarece erau vulnerabile la tirul venit din flanc la care puteau riposta cu greu prin întoarcerea întregii mașini. Nici partea superioară nu era protejată împotriva loviturilor venite de la obuziere, aruncătoare de mine și de la aviație. În plus, n-au fost adaptate pentru folosirea unor tunuri mai puternice de calibrul 75 mm, proiectilele explozive grele fiind utile și la lupta contra infanteriei.

Armata germană, insuficient dotată cu tehnică de luptă 

Blindatele germane au părut să fie minunate cât timp inamicul a făcut erori mari și a pus accent pe folosirea irațională a maselor de militari și de mașini. Wehrmachtul a obținut rezultate frumoase atunci când a avut tancuri ușoare și generalii adverși au inițiat acțiuni ofensive riscante. Neglijarea apărării a fost și cauza dezastrului sovietic din anul 1941, atunci când cea mai frumoasă armată ideologică a fost spulberată cum nici măcar cei mai optimiști experți n-ar fi crezut că este posibil. Adolf Hitler a crezut că totul pleacă de la superioritatea rasială, dar realitatea a fost că apărarea n-a existat și trupele sovietice au fost amplasate astfel încât au fost încercuite de diviziile de tancuri mici și ușoare. Coloanele de Panzer I și Panzer II au dat impresia că sunt o forță de temut prin număr și calitate. Diviziile trimise spre est erau un adevărat muzeu de tehnică perimată și a fost normal ca Iosif Stalin să-și vadă liniștit de pregătirile de atac. O situație asemănătoare s-a petrecut în 1942 și blindatele au ajuns până la Stalingrad și în Caucaz. Modelele perimate au avut un succes uimitor și au indus panica în rândurile luptătorilor din toate armatele inamice. Acestea erau deja obișnuite cu tancurile germane și astfel au fost capabile să reziste în fața atacurilor cu blindate grele.

Armata germană a fost insuficient dotată cu tehnică de luptă în Al Doilea Război Mondial și s-a ajuns ca Zidul Atlanticului să fie dotat în special cu tunuri de captură. Chiar armele sovietice erau utilizate din plin la completarea înzestrării cu echipament de calitate și nou. Tancurile însă nu prea puteau fi utilizate din cauză că nu se găseau piese de schimb și foloseau un alt tip de carburant, motorina fiind un produs prea puțin utilizat în Reich. Adolf Hitler a pornit la război, dar n-a calculat ostilitățile se pot extinde la nivel mondial și resursele Germaniei nu erau suficiente, mai ales că nu existau nici stocuri din conflictul mondial anterior.

Istoricii români tot scriu că Reichul nu și-a onorat promisiunile pentru modernizarea trupelor române astfel încât acestea să fie echipate la nivelul celor germane, dar culmea este că și diviziile Wehrmachtului sufereau de lipsa armamentului și a mijloacelor de transport. Chiar este de mirare că au mai fost găsite arme pentru trimiterea către aliații român și finlandez. Livrările către România au fost cele mai mari pe care un aliat încercuit le-a făcut în vreme de război. Mărturiile ofițerilor români și germani spun clar că armamentul trimis sau aflat deja în dotare n-a fost folosit cu suficientă pricepere și astfel multe ocazii favorabile au fost ratate. Vasile Scârneci a scris o voluminoasă carte de memorii, publicată târziu după moarte, și acolo se află multe informații despre cererile vânătorilor de munte pentru intervenția artileriei împotriva tunurilor sovietice ce nici măcar nu erau camuflate și ajutorul n-a venit sub motiv că alocația zilnică de proiectile era epuizată. Se putea face mai mult, dar multe unități intrau în panică, situație obișnuită în condiții de luptă, și abandonau armamentul acumulat cu greu.

_{Foto sus: Tun de asalt german de tip StuG IV, abandonat în Normandia (© National Archives USA)}