Bătălia plajelor. Debarcarea din Normandia

6 iunie 1944. Pregătirea de foc a început la ora 5:50, iar 40 de minute mai târziu, primele unități terestre americane au început debarcarea pe plajele Utah și Omaha. La ora 7:40, englezii debarcau și ei pe plajele Gold și Sword, iar canadienii pe plaja Jumo.

Pe plaja Utah, primul val de asalt a fost lansat cu 5 minute mai devreme decât cel de la Omaha, adică la ora 6:30. Aici, americanii au avut noroc pentru că au debarcat cu doi kilometri mai la sud față de planul stabilit, iar această secțiune era mai puțin apărată față de zona unde trebuiau să atace.

În fața lor se afla Divizia 709 germană, o unitate de rezervă ai cărei membri nu experimentaseră niciodată războiul și a căror vârstă medie era de 36 de ani. Mai mult, comandantul lor nu se afla la post, după ce fusese chemat la exercițiul de la Rennes. Soldații germani, ascunși în 5 buncăre, au făcut tot ce au putut, dar trupele americane au pătruns în zonă, la doar câteva minute după ce au debarcat, iar până în seara de 6 iunie 1944 au construit un cap de pod pe o adâncime de 9 km. 

O debarcare mult mai sângeroasă s-a petrecut pe plaja Omaha, care era apărată de Divizia 352 a general-locotenentului Dietrich Kraiss. Vremea rea, dar și neînțelegerile dintre comandanții americani au făcut ca majoritatea tancurilor amfibii și a camioanelor cu tunuri să ajungă la țărm târziu sau deloc. Tunurile germane au deschis focul doar atunci când navele aliate au ajuns la un kilometru de mal.

Imediat ce ambarcațiunile rămase au coborât rampele, mitraliere germane au deschis și ele focul. Însă prin eroismul Diviziei 29 americane, pe la orele 7:30, comandanții germani au realizat că apărarea lor se prăbușește și se întrebau unde va începe contraatacul. 

Plaja Gold, unde au ajuns soldații Corpului XXX britanic, era o porțiune neglijată dintre cele potențiale de debarcare din cauza stâncilor abrupte. În locul fortăreței impenetrabile care se voia Zidul Atlanticului, aici atacatorii au găsit o linie întreruptă de fortificații incomplete. Germanii au tras asupra flotei inamice cu patru tunuri de 150 mm, care au fost reduse repede la tăcere, cu o lovitură directă, trasă de pe navele flotei Aliate.

La ora 7:25, prima navă de desant a ajuns la plajă fără măcar să fie stânjenită de focul inamic. În întregul sector unde au debarcat britanicii și canadienii se găseau doar 25 de tunuri germane ce puteau fi folosite pentru apărarea coastei din apropiere.

Pe plaja Juno, soldații din Divizia 3 Infanterie canadiană, chiar dacă au suferit pierderi grele, s-au luptat să ajungă la țărm, unde au încercat să treacă peste zidul dinspre mare. La ora 7:58, tancurile lor au ajuns la mal, iar în 45 de minute apărarea de la plaja Juno a fost străpunsă, iar atacatorii s-au îndreptat spre Caen.

Pe plaja Sword, pe care Aliații o credeau cel mai bine apărată dintre zonele de debarcare din Normandia, britanicii au întâmpinat cele mai mari greutăți din cauza tehnicii proprii, care devenise o țintă ușoară pentru artileria germană. În realitate, acest sector era apărat doar de trei companii din Divizia 716 care era insuficient echipată cu arme antitanc.

În afară de câteva buncăre și câteva arme ușoare, Zidul Atlanticului era slab apărat și aici. Chiar dacă inițial germanii au crezut că le-au provocat pierderi grele atacatorilor, britanicii au reușit să cucerească și acest sector până la prânz.  

Rezervele blindate nu mai pot decide soarta debarcării

După ce trupele Aliaților au debarcat pe plajele din Normandia și au străpuns Zidul Atlanticului, germanilor le-a mai rămas o singură speranță: intervenția rezervelor de tancuri. Dar și aici reacția sistemului de comandă german s-a dovedit lentă și prost coordonată. 

Pentru mobilizarea diviziilor de tancuri nu exista un plan concret și nici nu era clar cui erau subordonate. Rommel – comandantul Grupului de Armată B – plecase în Germania pe 4 iunie pentru a petrece timp cu soția sa (care avea aniversarea chiar în ziua debarcării), Geyr von Schweppenburg – comandantul Grupului de Tancuri Vest – nu avea autoritate de comandă operațională, iar von Rundstedt – comandantul tuturor unităților germane din Franța și Belgia – nu putea trimite tancurile în luptă fără acordul Berlinului.

Până la urmă, responsabilitatea și-a luat-o șeful comandamentului lui Rommel, general-locotenentul Hans Speidel, care a dat ordin ca Divizia 21 Panzer, de sub comanda general-locotenentului  Edgar Feuchtinger,  să pornească spre Caen. Dar și aici proasta coordonare și necunoașterea exactă a situației din teren au dus la zădărnicirea acțiunii. Unitatea de tancuri, care era în subordinea Corpului 84 al generalului Marcks, trebuia să confirme mobilizarea.

Inițial, acesta a intenționat să trimită blindatele spre plaja Omaha, dar raportul exagerat de optimist, că ,,americanii au fost aruncați în mare”, l-a convins să aprobe acțiunea spre Caen. Dacă ar fi cunoscut realitatea, că trupele americane au străpuns apărarea acolo, intervenția Diviziei 21 Panzer probabil că ar fi împiedicat invazia în acel sector. 

Între timp, pe malul stâng al râului Orne, infanteria germană se afla într-o situație dificilă, iar generalul Marcks a solicitat intervenția Diviziei 12 SS Panzer Hitlerjungend. În urma refuzului a trebuit să folosească Divizia 21 Panzer și să o direcționeze din nou, de data aceasta între Caen și Bayeux. Fără sprijinul infanteriei și supusă tirului artileriei și al aviației inamice, tancurile s-au retras spre linia de la nord de Caen, iar până seara divizia blindată germană a pierdut 25% din efectiv. Se adevereau astfel temerile lui Rommel cu privire la transferul unităților de blindate pe timpul zilei, aflate la discreția superiorității aeriene a Aliaților.

În seara de 6 iunie 1944, situația era critică pentru germani, dar și în al doisprezecelea ceas comandanții lor tot mai erau convinși că această debarcare era o diversiune pentru a masca atacul principal, care va avea loc în zona Pas-de-Calais.

Această concepție greșită a ținut în pasivitate toată Armata 15, care trebuia să protejeze sectorul de la nord de Sena, inclusiv rezervele, care cuprindeau, printre altele, 300 de tancuri. Armata 7, cea care a trebuit să facă față invaziei, a continuat singură apărarea, cu toate că, după 10 ore de la cererea lui von Rundstedt, Hitler i-a subordonat Divizia 12 SS Panzer Hitlerjungend și Divizia Panzer Lehr, aparținând Corpului 1 SS Tancuri, de sub comanda Oberstgruppenführer-ului SS Josef Dietrich.

Tot în seara de 6 iunie 1944, în jurul orei 22, a ajuns la comandament și Rommel, care, după analizarea întregii situații, a fost de acord cu von Rundstedt că pe flancul din vest al capului de pod al Aliaților parașutiștii americani urmau să izoleze unitățile germane din Peninsula Cotentin, completate cu întări din Bretania. Pe flancul estic, unde situația se prezenta mai sigură, trupele britanice urmând să fie atacate în forță de Corpul 1 SS Tancuri al lui Dietrich.

Primele unități ale Diviziei 12 SS Panzer alcătuite din membri ai ,,Tineretului Hitlerist” (Hitlerjungend), născuți în 1926, de sub comanda Brigadeführer-ului Fritz Witt, au ajuns la destinație în jurul orei 22. Divizia 21 Panzer era angrenată acum în luptele cu trupele anglo-canadiene, care înaintaseră spre Caen. Tancurile germane au ajuns pe coastă în ultimele ore ale zilei de 6 iunie 1944, reușind să izoleze Divizia 3 Infanterie britanică și cea canadiană, dar în fața unei rezistențe îndârjite s-au retras. Era clar că Aliații nu mai puteau fi aruncați înapoi, în mare.

„Veștile nu ar fi putut fi mai bune”

În contradicție cu seriozitatea situației, optimismul domnea până la Berlin. Hitler, care a aflat de invazie în jurului orei 10, pentru că nimeni nu a avut curajul să-l trezească mai devreme, a izbucnit într-o euforie neașteptată, declarându-i entuziast lui Wilhelm Keitel, șefului Statului Major: ,,Veștile nu ar fi putut fi mai bune. Cât timp erau în Anglia nu puteam ajunge la ei. De acum îi avem acolo unde îi putem distruge”. 

Odată cu el s-a bucurat și ministrul propagandei naziste, Joseph Goebbels, care și-a notat în jurnal următoarele: ,,Invazia s-a petrecut exact în locul unde am așteptat-o, exact în acel mod și cu acele mijloace pentru care ne-am pregătit. Ar fi culmea să nu reușim să îi aruncăm în mare”. Entuziasmul lui Hitler pentru faptul că a ghicit locului invaziei Aliaților a fost o expresie a calculării variantelor posibile, dar nu și a prevederii unui comandant de armată. În realitate, zilele celui de-Al Treilea Reich erau numărate. În mai puțin de un an, Germania nazistă era învinsă. 

Fragmentul face parte din articolul „Debarcarea Aliaților din Normandia, în viziunea germană”, publicat în numărul 269 al revistei „Historia” (revista:269), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: Getty Images