Bătălia de la Mărășești și megalomania savanților

Primul Război Mondial a însemnat o luptă a unor centre de putere pentru obținerea de mai mult prestigiu și slavă indiferent de costuri. Pregătirile erau făcute de multă vreme și abia se aștepta măcelul ce urma să fie declanșat de armamentul modern. Ostilitățile au început în vara anului 1914 și chiar ofițerii au fost surprinși de ceea ce puteau mitralierele și tunurile cu tragere rapidă.

Militarii au fost obligați să se ascundă în tranșee pentru a se sustrage gloanțelor ce zburau razant. Fortificațiile de campanie au devenit din ce în ce mai elaborate și asalturile erau costisitoare în oameni și muniții. Anul 1916 a rămas în istorie și prin intrarea României în conflictul mondial și ostilitățile au evoluat astfel încât în vara anului 1917 linia frontului trecea prin sudul Moldovei.

Comandamentul german a plănuit spargerea apărării ruso – române pentru a determina prăbușirea întregului sector și chiar a armatei ruse, cea mai numeroasă și în curs de dotare cu armament occidental. În plus, existau informații despre refacerea trupelor române cu ajutor francez. A rezultat o confruntare dură care a rămas în cărțile de știință și de popularizare sub denumirea de Bătălia de la Mărășești.

Există astăzi un curent de gândire în rândurile istoricilor prin care se încearcă minimalizarea ostilităților din zona Vrancei prin tot felul de interpretări presupus savante. Se scrie despre participarea diviziilor românești că acestea au avut un rol limitat în conflict și că prea s-a exagerat din motive naționaliste sau ideologice cu această încleștare și cu cele de la Mărăști și Oituz.

Se observă foarte ușor că există mulți eroi contemporani ce scriu stând în birouri cu scaune confortabile și cu calculatoare luminoase și performante. Oare cine să aibă dreptate?

Comandamentul german a dorit spargerea frontului rusesc deoarece fosta armată țaristă nu mai era dominată de elan războinic și haosul cuprindea un organism ce începea să fie în descompunere. Feldmareșalul August von Mackensen spera la o nouă victorie pentru mai multă glorie, obsesia clasică a militarilor. A concentrat în Armata a IX-a germană 174 de batalioane de infanterie și 16 escadroane de cavalerie, cam puține pentru a putea să realizeze o urmărire eficientă a inamicului în retragere.

Armata a IV-a rusă dispunea în sectorul atacat de 84 de batalioane și de 32 de escadroane, ceea ce era suficient pentru apărare din punct de vedere teoretic. Se consideră că un apărător poate să facă față în fortificații de campanie la trei atacatori. Erau dispuse în zonă și marile unități ale Armatei 1-a române și acestea aduceau 78 de batalioane și 58 de escadroane. Nu se poate spune că părțile beligerante n-au depus eforturi pentru concentrarea de forțe în zona definită drept vitală pentru obținerea victoriei.

Artileria era însă principalul mijloc de nimicire și aliații puneau în linie 193 de baterii ce dispuneau și de poziții favorabile pe malul dominant al Siretului. Germanii au plecat la atac cu 213 baterii, ceea ce nu asigura o supremație zdrobitoare. Nu s-a făcut economie de muniții de către ambele părți și se vedea că războiul industrial înseamnă o concentrare de mijloace de distrugere pentru obținerea victoriei și conta mai puțin vitejia oamenilor.

Bătălia de la Mărășești a fost o confruntare de amploare prin efectivele implicate și munițiile consumate. Rezultatele trupelor germane au fost deosebit de modeste și feldmareșalul August von Mackensen a rămas nemulțumit de ceea ce a obținut.

Nici n-a mai putut să avanseze și a fost practic într-un exil în România pentru ceea ce a risipit în sudul Moldovei. Istoricii de astăzi vor mereu mari bătălii și râuri de sânge, ceva asemănător cu gândirea ofițerului german, și se poate scrie că există prea multă megalomanie în operele celor ce vor să fie păstrați cumva pe coperta unei cărți.

_{Foto: Soldat român în tranșeele Primului Război Mondial (foto: Gogu Negulesco, Rumania's sacrifice, New York Century Co, 1918)}