Armamentul soldaților epocii fanariote
Atât cronicile interne, cât și rapoartele ofițerilor străini sau memoriile călătorilor străini au lăsat descrieri ale armamentului soldaților epocii fanariote. Din păcate, foarte puține (spre aproape deloc) piese din această epocă sau și păstrat până în zilele noastre.
În general, soldații erau înarmați cu arme cu tăiș, românii preferând lupta de aproape celei de la distanță. Unele surse afirmă clar că românii consideră nedemnă folosirea armelor de foc pentru a ucide inamicul, care trebuia omorât față în față. În plus, aceste arme cu tăiș erau și mai ușor de fabricat și procurat.
Atât gărzile, cât și restul trupelor erau înarmate cu iatagane sau săbii ușor curbate, asemănătoare celor de cavalerie, după cum ni le prezintă și puținele reprezentări grafice din epocă. Hangerele și cuțitele erau utilizate ca armă secundară.
Sulițele și lăncile erau utilizate pe larg atât de cavalerie, care era aproape toată dotată cu aceste arme, cât și de gărzile pedestre ale Curții. La gât, lăncile aveau stegulețe colorate reprezentând unitatea din care făceau parte soldații respectivi, sau prapori pe care erau chipuri de sfinți. Sursele menționează că lăncile erau viu colorate, în roșu, aceasta fiind posibil o influență polonă.
Uimitor pentru secolul al XVIII-lea, când armele de foc erau omniprezente pe câmpurile de bătălie europene, românii mai foloseau arcuri și săgeți, vechi arme care fuseseră folosite intens în perioada medievală. Arcurile erau relativ ușor de făcut, la fel și săgețile. Meseria de arcar exista încă la începutul secolului în Moldova, cu siguranță și în Muntenia.
Dintre celelalte armate din zona est-europeană, turcii și mai ales tătarii foloseau încă arcurile în luptă. Cel puțin pentru prima jumătatea secolului al XVIII-lea, arcul este prezent în panoplia românilor, fiind clar menționată folosirea lor de către cavaleria moldoveană în războiul ruso-austro-turc din 1735-1739, împotriva cavaleriei austriece, cu succes deplin chiar.
Pistoalele și puștile sunt menționate în trupele fanariote atât în cazul gărzilor, cât și al trupelor din teritoriu, realitățile confruntărilor epocii moderne obligându-le să treacă treptat și în număr mare la arme de foc.
Armele de foc erau intens folosite și în cadrul ceremoniilor și ospețelor, când se trăgeau salve atunci când închina domnul sau ori de câte ori se închina în sănătatea domnului, focul fiind executat la ordinul unei persoane care stătea în acest scop la fereastra dinspre curte.
În fine, unele mărturii menționează – în pură tradiție medievală – securi și ciocane de luptă, chiar la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Tunurile sunt menționate pe tot parcursul secolului; ele erau folosite atât la război, cât și la ceremonii și ocazii festive, când se trăgeau salve în cinstea domnului sau/și a oaspeților săi.
Echipamentul
Pe lângă armament, echipamentul unui soldat mai cuprindea, cel puțin la unele trupe, coiful din metal, mai ales în cazul cavaleriei, coifuri care aveau obrăzare și apărătoare de ceafă din segmente mobile. Acest tip de coif era în uz în întreaga Europă de multă vreme, iar în spațiul est-european era folosit de polonezi, ruși, otomani.
Se pare că aceste coifuri erau importate din Transilvania, unde fuseseră folosite în decursul secolului al XVIII-lea și unde se pare că se mai fabricau încă, tocmai pentru Țările Române.
Frescele de secol XVIII reprezentând soldați ilustrează fără urmă de îndoială acest tip de cască pentru cavalerie, mult prea elaborat redată pentru a fi doar imaginația pictorului. Pentru o parte a infanteriei este posibil să fi existat în dotare coifuri din metal – chivărele menționate în cronici –, așa cum ilustrează și frescele contemporane.
Mare parte a cavaleriei și infanteriei, se pare, purta însă cușme din pâslă, lână, blană, sau alte materiale, aș acum apar în stampe, fresce și cele mai multe descrieri. Nu avem mențiuni clare de cuirase din metal sau piele, sau cămăși din zale pentru soldații fanarioți. Unele fresce prezintă în puține cazuri la cavaleriști un anumit tip de pieptar care pare a avea elemente din metal, dar reprezentarea este confuză.
Culorile uniformelor
Culorile folosite pentru uniforme au fost cam aceleași pe tot parcursul secolului fanariot. În principal erau folosite culorile verde și albastru pentru trupă, roșul fiind rezervat doar familiei domnitoare la începutul secolului, pe timpul lui Brâncoveanu.
Această atribuire a culorilor ne duce cu gândul la Constantinopolul creștin, unde cele două partide rivale aveau culorile verde și albastru, iar culoarea roșie – purpura– aparținea exclusiv familiei imperiale. Roșul va deveni ulterior culoarea uniformei ofițerilor și a anumitor steaguri.
Din când în când mai apare culoarea galbenă, la ofițeri în general, și cea albă, la sfârșitul secolului, pentru gărzile Curții. Este foarte posibil ca unele trupe să fi avut haine în mai multe culori. Trupe cum ar fi plăieșii sau vânătorii erau îmbrăcate în haine de culoare cafenie, după cum ne arată câteva ilustrații din epocă.
În fine, unele trupe recrutate din rândul locuitorilor, cum ar fi potecașii, ne apar ca purtând haine albe, țărănești, din lână, cu ornamente– broderii, fireturi, „nod unguresc” etc. , așa cum vor fi fost și celelalte uniforme.
Acest text este un fragment din articolul „Armatele uitate. Trupele Ţărilor Române în lungul secol fanariot” apărut în numărul 14 al revistei Historia Special, disponibil acum în format digital pe paydemic.com.
Foto sus: De la stânga la dreapta: Fiu de boier din gardă, arnăut din gardă și panțâr, de la începutul secolului XIX (Desene de G. Asaki. Originalele, la BCU Cluj)