Ambițiile navale ale Franței în perioada interbelică
Revoluția franceză a început în anul 1789 și a marcat pentru totdeauna creierul colectiv al locuitorilor din Hexagon. Napoleon Bonaparte a cultivat un spirit războinic ce exploata exaltarea specifică populațiilor supuse unei capitale ce mustea de idei care mai de care mai ciudată. Cum pofta de ucidere însoțește omul ca o umbră, a fost absolut normal ca-n creierul politicienilor să rămână cultul unui eroism deosebit pentru cuceriri în Europa sau la nivel mondial.
Conducerea de la Paris a fost întotdeauna obsedată de expansiunea la scară planetară și dezvoltarea industrială a făcut să amplifice această poftă prin sporirea poftei de mașini cât mai mari și mai performante. Victoria din prima conflagrație mondială n-a făcut decât să se caute noi soluții pentru dezvoltarea mijloacelor de acțiune la scară planetară. Orice cititor știe că a existat o teamă profundă de Germania și au fost îngropate resurse enorme în Linia Maginot, dar statul francez n-a avut potențialul să termine centura fortificată de la granița de est. Era absolut normal pentru că sistemul defensiv nu era interesant pentru factorii de decizie și oțelul mergea în alte direcții.
Liderii francezi din perioada interbelică au fost dornici să dezvolte o flotă cu care să fie în fruntea cursei înarmărilor alături de Marea Britanie, SUA și Japonia. Era un careu de ași în care se ajungea greu, dar trebuia să se facă toate eforturile pentru afirmare și chiar depășirea concurenților, unii fiind definiți drept prieteni și aliați. A fost declanșată o furibundă campanie de construcții navale pentru unități de suprafață, dar n-au fost uitate nici submarinele ce puteau rezerva surprize flotelor inamice. Vapoarele cuirasate din clasele Bretagne și Courbet erau modernizate în șantierele navale, dar orice observator putea să sesizeze că erau modele depășite și erau menținute numai pentru a avea un tonaj superior în raport cu enervanta Italie. Au fost comandate două cuirasate din clasa Dunkerque, fiecare unitate având câte opt tunuri de calibrul 330 mm. Era totuși puțin și au fost cerute două cuirasate din clasa Richelieu, cele opt tunuri grele fiind acum de calibrul 380 mm. Erau niște bijuterii tehnice, dar puterea de distrugere venea cu o creștere deosebită a costurilor de producție.
N-au fost uitate nici crucișătoarele grele cu mare rază de acțiune și cu câte opt tunuri de calibrul 203 mm. Şapte unități au fost gata în perioada interbelică și blindajul ajungea la o grosime de 120 mm și era compus din oțelul înalt aliat. Numai unitatea numită Algeria avea la bord opt tunuri principale, 12 de 100 mm, 4 de calibrul 37 mm și 16 mitraliere de calibrul 13,2 mm, gloanțele mari fiind devastatoare pentru trupurile infanteriștilor și chiar periculoase pentru mașinile blindate ușor. Protejarea unităților principale ale flotei implica existența crucișătoarelor ușoare cu turele triple de calibrul 152 mm și a distrugătoarelor. Numai din această ultimă categorie de nave mici și rapide, esențiale pentru respingerea unor atacuri aeriene sau subacvatice au fost finisate, până în primăvara anului 1939, 26 de unități. Nu s-a strâns punga nici măcar în timpul zisei Mari Crize Economice.
Submarinele franceze
Potențialul torpiloarelor subacvatice a fost demonstrat de către germani în anii primei conflagrații mondiale și Parisul nu putea să rămână în urmă într-un domeniu promițător. Au fost astfel concepute unități care aveau drept menire să acționeze la nivel oceanic. Au fost asamblate 31 de unități din clasa Redoutable ce aveau posibilitatea să parcurgă 10.000 de mile nautice. Se adăugau alte nouă nave din clasa Requin, ceva mai mici. Erau capabile să navigheze 7.700 de mile.
Este evident că liderii francezi aveau acum potențial să acționeze planetar pentru a impresiona locuitorii din colonii și să amenințe rutele comerciale cu torpile și cu tunul de calibrul 100 mm de pe punte. Era prea puțin și s-a trecut la construirea submarinului Surcouf, cel ce avea două guri de foc de calibrul 203 mm. A fost un experiment costisitor și n-a mai fost continuat, mai ales că bordajul nu putea să fie blindat pentru a rezista la proiectilele trase de navele de suprafață. Chiar și pentru rolul de forță a metropolei era insuficient.
Mult mai utile erau avizourile ce erau un fel de distrugătoare ieftine și lente. Au fost asamblate opt unități din Clasa Bougainville pentru a fi trimise la bazele din colonii și a noua era în curs de finalizare. Franța trebuia să fie prezentă peste tot și să dicteze peste ape. Erau dotate cu câte trei tunuri principale de 138,6 mm și aveau nevoie de câte 260 t de combustibil pentru îndeplinirea misiunilor în bazele îndepărtate.
Ar fi fost deosebit de interesant cum ar fi sporit puterea de foc prin instalarea unor tunuri navale de calibrele 90 și 100 mm. Ar fi fost mortale pentru orice tanc german din epocă și traiectoria întinsă le-ar fi asigurat o precizie deosebită. Şi cadența le recomanda pentru luptele terestre. Turele tip Surcouf ar fi fost devastatoare într-o luptă cu infanteria germană. S-ar fi putut produce în serie, varianta montată pe uscat neavând restricțiile impuse de corpul unui submarin. Artileria grea de calibrul 305 mm ar fi fost ideală pentru a ține tunurile de asediu la distanță. Orice concentrare de trupe ar fi fost o țintă ideală pentru proiectilele de mare calibru. Nu se poate spune că ar fi fost dificil să fie montate, multe baterii de coastă fiind construite în perioada interbelică. Numai sacrificarea lui Courbet ar fi lăsat disponibile 12 tunuri de 305 mm și 22 de calibrul 138,6 mm. Fortărețele din beton armat ar fi fost protejate cu ajutorul plăcilor din blindaj de crucișător greu sau de cuirasat. Unitățile de geniu și infanteria obișnuită puteau să construiască fortificații de campanie clasice.
Autoritățile de la Paris au alocat oficial sume imense pentru cazematele Liniei Maginot, dar acestea erau declarate mereu insuficiente. Au fost atunci folosite mitraliere de calibrul 8 mm din precedenta conflagrație mondială. Au fost trimise pentru un ultim serviciu credincios tunuri de calibrele 75 mm, dar forța de nimicire a proiectilelor nu era satisfăcătoare și au mai fost găsite piesele sistem De Bange de calibrele 120 și 150 mm. Acestea fuseseră incluse pe listele pentru casare înainte de începerea ostilităților în anul 1914, dar au fost folosite pentru dotarea sistemului defensiv definit drept esențial pentru oprirea invadatorilor din est. Multe dintre centrele de rezistență au fost ridicate cu ajutorul forței de muncă a militarilor și tot se spunea că este prea scump să se ridice centura defensivă visată de un ministru vizionar. Unde au fost tocați banii? Este posibil să fi fost multe afaceri ilegale și astfel au apărut multe puncte vulnerabile?
Politica franceză de înarmări navale a dus la neglijarea Liniei Maginot și astfel s-a deschis drumul către inima metropolei. Prăbușirea frontului a dus și la dispariția puterii navale cu pretenții prea mari în raport cu capacitățile reale ale industriei constructoare de mașini. Militarii germani au putut să descopere gigantice proiecte în oțel, dar care nu aveau nici cea mai mică legătură cu nevoile reale ale armatei. Un al treilea cuirasat din clasa Richelieu a fost finisat până la nivel de corp plutitor și germanii l-au scufundat drept obstacol subacvatic. Nu aveau resursele metalice pentru încă o navă tip cuirasat. Chiar dacă Adolf Hitler dorea vapoare mari, Germania era copleșită de efortul militar. Oare Franța cum a fost?
Este interesant de observat că programele navale ale Parisului erau costisitoare și nu aduceau ceva nou în lupta pentru supremație. Marina Națională nu putea să înfrunte o mare putere cu ceva de calitate și doar cele două unități ale Clasei Dunkerque erau periculoase prin modul în care combinau viteza și puterea de foc.
Oțelul folosit pentru vapoare și muniții a fost absolut inutil pentru apărare și astfel s-a deschis drumul coloanelor de tancuri în mai 1940. Terminarea cazematelor din regiunea Sedan și sporirea numărului de guri de foc ar fi fost ideale pentru întărirea sistemului defensiv. Nici măcar minele terestre existente n-au fost dispuse pentru ocrotirea punctelor vulnerabile din regiunea sensibilă pentru apărarea Franței. Montarea unor modele navale și detonarea de la distanță ar fi fost niște surprize foarte neplăcute pentru atacatori și aceștia s-ar fi gândit de câteva ori înainte să acționeze ofensiv.
Linia Maginot n-a fost vinovată de prăbușirea din 1940.
Politicienii au făcut totul pentru a avea acces la cât mai multă putere și n-au fost interesați în mod real de nevoile țării.
Foto sus: Președintele francez Gaston Doumergue pune primul nit al submarinului Redoutable, 17 iulie 1925 (foto: Wikimedia Commons)