Calendar 29 octombrie: 1923 - Turcia a devenit republică în urma dizolvării Imperiului Otoman

1787 - La Teatrul Stărilor (Ständetheater) din Praga, a avut loc premiera operei „Don Giovanni” a lui Wolfgang Amadeus Mozart.

1814 - A fost lansat, la New York, „USS Fulton”, primul vas de război cu aburi, proiectat de Robert Fulton.

1863 - Reprezentanți a optsprezece țări s-au întâlnit la Geneva și au căzut de acord pentru înființarea Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

1875 - S-a născut prințesa Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, viitoarea regină Maria a României (d. 1938).

1897 - S-a născut Joseph Goebbels, ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist (d. 1945).

1911 - A murit publicistul american Joseph Pulitzer, fondatorul Premiului Pulitzer (n. 1847).

1922 - Regele Victor Emmanuel al III-lea al Italiei l-a numit prim-ministru pe Benito Mussolini.

1923 - Turcia a devenit republică în urma dizolvării Imperiului Otoman.

Imperiul Otoman a intrat în Primul Război Mondial mai mult din inerţie, fără un scop clar. Şi-a menţinut alianţa cu Germania alături de care a luptat, nu a fost înfrânt, însă, cu toate acestea, a fost trecut în categoria statelor care au pierdut conflictul;iar pentru turcul de rând era greu să înţeleagă de ce Imperiul a fost pus în categoria statelor învinse.

Haosul prin care treceau turcii nu s-a încheiat însă o dată cu prima conflagraţie mondială;ei trebuiau să facă faţă unui nou război cu elenii, susţinuţi din umbră de britanici. Generalul Musfata Kemal (foto sus - în centru) a înţeles că pentru a fi ascultaţi la tratatele de pace trebuie să câştige acest război. Turcii se vedeau acum neputincioşi în faţa celor care îi ocupaseră, creştinii reuşiseră să ajungă în Constantinopol după aproximativ 500 de ani. La rândul lor, grecii credeau că Aliaţii au ocupat capitala imperiului pentru ei, iar Venizelos va conduce Grecia de la Constantinopol. Mai mult, încurajaţi de ideile preşedintelui american W. Wilson, armenii sperau la construirea vechii Armenii, iar curzii aspirau la rândul lor la independenţă. Nu erau acestea ideile exprimate la Tratatele de Pace de la Paris?

În aceeaşi perioadă, lupta dintre grupul strâns în jurul lui Mustafa Kemal şi cel din jurul Sultanului era departe de a contura un câştigător clar. Războiul cu grecii unise cele două tabere, dar în plan intern se dădea o teribilă luptă cu trecutul – desfiinţarea a ceea ce numai formal se mai numea Imperiu era o necesitate care se contura.

Scoaterea Marilor Puteri de pe teritoriul turc, stabilirea graniţelor, renunţarea la Capitulaţii reprezentau doar câteva dintre scopurile generalului turc. În opinia lui Mustafa Kemal, trecutul era iremediabil pierdut, iar agăţarea de această iluzie era o cale de pieire. Viitorul lider concluziona:„Puterile occidentale proclamaseră principiul naţionalităţilor ca dreptul suprem al popoarelor. Prea bine:Turcia turcilor, ca şi America americanilor. Trebuie zidit un stat nou pe temelii noi, din popor şi pentru popor;şi în această Turcie nouă ce şi-o crea naţiunea însăşi, trebuia să-i revie ei suveranitatea deplină”. În această Turcie Sultanul şi Califul nu mai aveau loc.

Cum s-a desfiinţat Sultanatul

Aliaţii i-au chemat pe turci la Conferinţa ce urma să aibă loc la Lausanne – dar i-au invitat atât pe reprezentanţii Ankarei, ci şi pe cei ai guvernului Sultanului . Nu e clar ce a urmărit Marea Britanie cu aceasta dublă invitaţie, însă Mustafa Kemal a profitat din plin de ocazie. La urma urmei, trebuia clarificată situaţia raporturilor dintre Ankara şi Constantinopol – toţi reprezentanţii Adunării Naţionale ştiau asta, însă nu vedeau o soluţie. A te gândi atunci la desfiinţarea Sultanatului era ceva cu totul inimaginabil.

După modele ştiute, s-a lansat ipoteza de retragere a guvernului din Constantinopol şi încorporarea Sultanatului în noua Constituţie sub forma unei monarhii constituţionale;Sultanul, ca element de stabilitate şi şef reprezentativ, Mustafa Kemal, ca prim ministru pe viaţă (forma adoptată în Italia de Mussolini). Şeful statului turc nu era însă de acord cu soluţia constituţională pe motiv că ar fi închis definitiv calea spre Republică. Politician abil, generalul Kemal a lăsat deputaţii să discute între ei, să se întărâte contra Sultanului şi a miniştrilor lui, catalogaţi drept „unelte docile ale străinilor şi trădători ai poporului”, apoi a pus câţiva partizani să introducă o moţiune potrivit căreia:„Suveranitatea a trecut de acum în toată întinderea ei asupra Naţiunii;în consecinţă, Sultanatul se desfiinţează, însă Califatul se menţine” . Se urmărea prin această decizie împărţirea puterilor care erau doar teoretice.

Musulmanul de rând nu cunoştea deosebirea dintre Şeful spiritual şi temporar. Pentru el, Sultanul şi Califul erau două forme ale aceleaşi puteri, un fel de dualitate inseparabilă. Califul nu avea funcţii religioase, era un domnitor lumesc, ca şi Sultanul. Planul lui Mustafa Kemal era de a-i lăsa casei imperiale a Osmanilor demnitatea Califatului, care crea aparenţa unui şef monarhic, dar cu toate posibilităţile deschise pe viitor.

Pusă în faţa propunerii, Adunarea Naţională nu a ştiut cum să procedeze. După dezbateri aprinse, Mustafa Kemal a luat cuvântul:„Suveranitatea nu se transmite, ci se cucereşte. Mai înainte a cucerit-o Casa Osman;azi a cucerit-o Naţiunea. Este vorba numai de a recunoaşte un fapt existent. În cazul în care Comisia şi Adunarea Naţională l-ar recunoaşte, ar face, după părerea mea, un lucru cât se poate de oportun. În caz contrar, realitatea tot se va impune în forma dorită. Dar atunci se prea poate, domnilor, ca să se taie câteva capete” . Limbajul folosit era asemănător cu cel al revoluţiei franceze.

Proiectul de lege a creat multe nemulţumiri, dar a fost rapid introdus pe ordinea de zi. În plin vacarm, când nimeni nu mai stătea în bănci şi toţi protestau şi se arătau indignaţi, preşedintele a decretat:„Adoptat în unanimitate” . După o domnie de 700 de ani, s-a pus capăt, prin această „ceremonie”, dinastiei Osman. În urma acestei decizii, Tevfik Paşa, ultimul mare vizir, mareşalul Izzet Paşa şi ceilalţi miniştri s-au retras. Agăţat de tronul său, Sultanul Vaheddedin nu concepea să abdice, aşa cum era sfătuit, însă după decizia Adunării Naţionale care hotărâse sa-l trimită în faţa unui tribunal cu acuzaţia de înaltă trădare a cerut protecţie englezilor.

În dimineaţa zilei de 17 noiembrie, ultimul Sultan împreună cu fiul său s-au urcat pe vasul britanic „Malaya” şi au fugit. După o scurtă şedere în Malta şi după refuzul regelui Huseyin din Mecca de a-l primi, de-acum fostul Sultan a locuit la San Remo, unde a murit, în vila sa, câţiva ani mai târziu. Funcţia de Calif a fost dată de către Adunarea Naţională vărului său, Abdul Medjid. Generalul Mustafa Kemal mai urcase o treaptă.

1928 - „Graf Zeppelin” a devenit primul dirijabil care a traversat Atlanticul, de la New York la Berlin.

1942 - Submarinul german U 575 a scufundat linia britanică de pasageri Abosso în Atlanticul de Nord. Au murit 362 de oameni din cei 393 prezenți la bord.

1948 - Episcopul Iuliu Hossu a fost arestat la ora unu noaptea, în contextul suprimării Bisericii Române Unite cu Roma.

1956 - Armata israeliană a atacat Egiptul, în peninsula Sinai, pentru a câștiga controlul asupra zonei canalului Suez.

1991 - Sonda americană Galileo s-a apropie de asteroidul 951 Gaspra, pe care l-a fotografiat de la o distanță de 16.200 km.