Analiza ADN-ului antic dezvăluie cum s-a răspândit arhitectura megalitică în Europa
Copiii proveniți din relații anterioare care cresc împreună ca frați într-o nouă familie, cuplurile care adoptă sau iau în plasament copii. Acest mod de viață este răspândit în prezent. Este considerat ceva modern, însă în realitate este foarte vechi.
Acest lucru este demonstrat de cele mai recente analize ale materialului genetic uman din perioada neolitică, informează un comunicat al Institutului de Biologie Moleculară Clinică (IKMB) al Universității din Kiel.
„Putem arăta că, acum mai bine de 5.000 de ani, oamenii din Europa Centrală trăiau deja în comunități în care legăturile biologice și relațiile sociale erau surprinzător de flexibile”, explică profesorul Ben Krause-Kyora, expert în analiza ADN-ului antic (aDNA) la IKMB, coordonator al unui studiu publicat în prestigioasa revistă internațională Science.
Perioada neolitică marchează un punct de cotitură fundamental în istoria umanității. Pentru prima dată, comunitățile s-au stabilit permanent și au practicat agricultura și creșterea animalelor. Între anii 3600 și 2800 î.Hr., comunitățile agricole timpurii din Europa Centrală au ridicat și structuri monumentale și camere funerare construite din blocuri masive de piatră, cunoscute drept situri megalitice.
„Acolo unde s-au păstrat, aceste structuri continuă să fie impresionante chiar și astăzi. În același timp, această epocă fascinantă ne pune încă multe întrebări. Cum s-a răspândit arhitectura megalitică în Europa? A existat un anumit grup de populație responsabil pentru aceasta și care a răspândit ideea? Sau conceptul a fost transmis de la un grup la altul? Cât de extinse erau contactele dintre diferitele comunități? Și cine era, de fapt, îngropat în aceste morminte?”, întreabă profesorul Johannes Müller, arheolog specializat în preistorie la Institutul de Preistorie și Istorie Timpurie al Universității din Kiel și coautor al studiului.
Material genetic provenit de la 203 indivizi neolitici
Pentru a se apropia de răspunsurile la aceste întrebări, cercetătorii au analizat ADN antic din oasele unui număr de 203 indivizi neolitici. Rămășițele provin în principal din morminte megalitice ale așa-numitei culturi Wartberg, din ceea ce astăzi este Saxonia Inferioară, Hessa și Renania de Nord-Westfalia.
Analizele arată că persoanele îngropate în același mormânt megalitic nu erau neapărat rude biologice.
„Legăturile sociale par să fi avut și ele un rol în determinarea celor îngropați împreună într-un mormânt. Acest lucru este surprinzător. Studiile asupra mormintelor megalitice din Irlanda sau Suedia sugerează înmormântări comune ale familiilor nucleare biologice”, explică coautoarea profesor Almut Nebel de la IKMB.
Câteva sute de kilometri într-o singură generație
Mai mult, aceste comunități neolitice erau considerabil mai mobile decât se presupunea anterior. În mormântul megalitic de la Sorsum, cel mai nordic dintre cele examinate, a fost îngropat un tânăr al cărui tată biologic fusese îngropat în mormântul megalitic de la Niedertiefenbach, aflat la 250 de kilometri mai la sud-vest (vezi harta de mai jos).
„Nu știm dacă fiul trăia la Sorsum sau se afla acolo ca vizitator. Totuși, acum știm că oamenii parcurgeau distanțe de câteva sute de kilometri într-o singură generație, cu mult înainte să fie folosiți caii domesticiți ca mijloc de transport în Europa Centrală”, spune Ben Krause-Kyora.
Nu doar perechea tată-fiu, ci și alte date din studiu arată că rude apropiate trăiau și mureau adesea la mari distanțe unele de altele. Fetele și femeile s-au dovedit că erau deosebit de mobile. Studiile anterioare presupuneau deplasări mult mai reduse pe parcursul vieții în perioada neolitică.
Diversitate în perioada neolitică
De asemenea, echipa a comparat ADN-ul din mormintele analizate cu studii publicate anterior din Europa Occidentală. Rezultatele au arătat că oamenii din comunitățile Wartberg nu aparțineau acelorași populații ca alte grupuri din Europa Occidentală care construiau morminte megalitice.
„Acest lucru sugerează, la rândul său, că obiceiul de a ridica monumente din pietre uriașe s-a răspândit pe cale culturală, nu prin migrație directă”, explică dr. Nicolas da Silva de la IKMB, autorul principal al studiului.
Foto sus: Reconstituire a mormântului megalitic de la Sorsum, care a fost folosit de comunitățile agricole locale în jurul anului 3100 î.Hr. Analizele genetice arată acum că printre cei înmormântați acolo s-a numărat, printre alții, fiul unei familii din regiunea Wetterau, situată la aproximativ 250 de kilometri spre sud (© Susanne Beyer, Inst. UFG/Uni Kiel)