SERBIA: O NOUĂ GENERAȚIE ÎNTRE SPERANȚE ȘI PROVOCĂRI
Victoria mișcării susținute de studenți este o veste bună și un motiv de speranță pentru Serbia. După atâta mobilizare, curaj și încăpățânare, oamenii care au cerut socoteală puterii au arătat că schimbarea este posibilă. Mă bucur pentru ei și mi-aș dori ca entuziasmul acestor zile să se transforme într-o viață mai bună acasă.
O nouă generație are acum șansa să schimbe Serbia, dar moștenește și probleme pentru care nu există răspunsuri ușoare. Își dorește o țară fără corupție, cu instituții care își fac treaba și cu un viitor pe care să și-l poată construi acolo. Va trebui însă să găsească o cale de apropiere de Uniunea Europeană, să hotărască ce relații va păstra cu Rusia și China și să apere interesele Serbiei într-o problemă atât de dureroasă precum Kosovo.
Cred că ne grăbim dacă vedem în schimbarea de la Belgrad doar o confruntare între o putere prorusă și o opoziție proeuropeană. Printre adversarii lui Aleksandar Vučić sunt oameni cu vederi liberale, conservatori, susținători ai apropierii de UE și simpatizanți ai Rusiei. Îi unește dorința de schimbare, dar nu neapărat și direcția în care ar trebui să meargă Serbia după aceea.
Unii dintre cei pentru care apărarea suveranității și problema Kosovo sunt prioritare îl contestă pe Vučić tocmai fiindcă îl consideră prea concesiv. Au în vedere lucruri concrete: acceptarea plăcuțelor de înmatriculare, integrarea structurilor de poliție și justiție în instituțiile de la Priștina și alte înțelegeri făcute în timpul negocierilor. Nu este recunoașterea oficială a independenței, dar pentru acești oameni explicația juridică nu mai cântărește prea mult când văd ce se schimbă pe teren. Din perspectiva lor, Vučić a cedat treptat, prezentând fiecare pas drept o soluție necesară pentru păstrarea păcii.
În politica externă, a încercat ani la rând să țină deschise toate ușile. A vorbit despre aderarea la UE, a păstrat relația cu Rusia și a dezvoltat legăturile cu China. L-a primit pe Zelenski și a susținut integritatea teritorială a Ucrainei, dar a refuzat sancțiunile împotriva Rusiei și a menținut relațiile cu Moscova. Poziția față de teritoriul ucrainean are, desigur, legătură și cu Kosovo: Serbia are propriile motive să apere principiul integrității teritoriale.
Anul trecut am citit „Serbia’s Balancing Act: Between Russia and the West”, de Vuk Vuksanović. Una dintre ideile cu care am rămas este că Serbia încearcă să facă din această pendulare între Rusia și Occident o strategie de supraviețuire și negociere. Să obțină câte ceva din fiecare relație, să nu depindă cu totul de o singură putere și să mai câștige timp.
Cartea ajută la înțelegerea unei politici pe care, din afară, suntem tentați să o explicăm doar prin nehotărâre sau oportunism. Este și situația unui stat mic care încearcă să se descurce între interesele unor puteri mult mai mari. Numai că timpul câștigat nu rezolvă singur problemele.
Economia, geografia și perspectivele de dezvoltare leagă Serbia de Europa. Relațiile cu Rusia, sprijinite și pe istorie, identitate și sentimente împărtășite de o parte a populației, nu dispar la comandă. China oferă, la rândul ei, investiții și sprijin politic. Pentru Vučić, aceste legături au fost atât mijloace de a apăra interesele țării, cât și argumente pentru a rămâne la putere.
Eu sunt proeuropean și mi-aș dori o Serbie în Uniunea Europeană. Dar cred că trebuie să înțelegem de ce problema Kosovo apasă atât de mult. Pentru mulți sârbi, acolo sunt mănăstirile, istoria, comunitățile lor și o parte din ceea ce consideră propriul stat. Patriarhia de la Peć, mănăstirile medievale și memoria bătăliei din 1389 dau acestui teritoriu un loc aparte. În imaginarul național și religios sârb, Kosovo este un fel de „Ierusalim al sârbilor”. Comparația nu anulează legătura albanezilor cu același teritoriu, dar explică de ce pentru sârbi nu este o simplă dispută de frontieră.
Sincer, nu văd o soluție durabilă în viitorul apropiat. Pentru albanezii kosovari, independența proclamată în 2008 este deja un dat de aproape douăzeci de ani. A crescut o generație pentru care aceasta este normalitatea. Pentru mulți sârbi, aceeași independență rămâne o rană deschisă, care mă tem că va continua să sângereze multă vreme și nu îi văd cicatrizarea într-un viitor apropiat.
Unii nu concep să renunțe la ceea ce consideră câștigat, ceilalți nu pot accepta ceea ce consideră pierdut pe nedrept. Se pot negocia documente, plăcuțe și aranjamente administrative, dar este mult mai greu să împaci aceste două feluri de a privi același loc.
Oficial, Uniunea Europeană cere normalizarea relațiilor. Recunoașterea formală a independenței Kosovo nu este nici măcar o poziție comună a tuturor statelor membre. Totuși, pentru mulți sârbi, obligațiile cerute Belgradului seamănă tot mai mult cu o recunoaștere și o capitulare în fapt. De aici și sentimentul că sunt puși între ciocan și nicovală: apropierea de Uniune este legată de cerințe privind Kosovo pe care o parte importantă a societății le consideră nedrepte, un paradox îl reprezină și faptul că în interiorul UE există state care nu îi recunosc independența.
Din punctul meu de vedere, recunoașterea independenței Kosovo de către o mare parte a statelor europene și la nivelul organismelor centrale ale Uniunii Europene în 2008 a fost o greșeală politică. Ea reprezintă până astăzi una dintre cele mai mari piedici pentru parcursul european al țării. Înțeleg de ce numeroși sârbi o consideră o nedreptate și de ce sprijinul decisiv al Statelor Unite le întărește sentimentul că li s-a impus o soluție din exterior. Poți să îți dorești apropierea Serbiei de Europa și, în același timp, să consideri că în această problemă unele state europene au greșit.
Mai există și riscul ca presiunea asupra Belgradului să producă efectul invers celui dorit. Dacă apropierea de UE ajunge să fie văzută ca prețul renunțării la Kosovo, Rusia și China vor avea mereu un argument puternic de oferit. Mi-aș dori ca perspectiva europeană să ofere Serbiei o ieșire din acest blocaj, fără să îi ceară să trateze drept neînsemnată o problemă care pentru atât de mulți cetățeni ai săi rămâne esențială.
Dar nici Kosovo nu poate explica și scuza totul. Nu justifică lipsa de transparență, corupția sau instituțiile care răspund mai degrabă unui partid decât cetățenilor. Aici trebuie căutate, înainte de toate, motivele nemulțumirii studenților. După tragedia de la Novi Sad, în care 16 persoane și-au pierdut viața, oamenii au cerut să afle cine răspunde, cum au fost luate deciziile și de ce instituțiile nu și-au făcut treaba. De aici și mișcarea care a avut un succes extraordinar la alegerile de ieri.
Mulți dintre acești tineri vor o țară în care să poată trăi decent fără să depindă de „relații” în lumea bună și fără să fie nevoiți să plece definitiv în afara granițelor. Unii au studiat ori au călătorit în străinătate și au cu ce compara. Dar de aici până la a spune că sunt cu toții prooccidentali sau antiruși este cale lungă. Poți să ceri justiție independentă și să te opui recunoașterii Kosovo.
Printre cei care au ieșit în stradă și au contestat puterea sunt oameni care văd în Rusia un aliat, alături de oameni care își doresc o apropiere clară de UE. Această diversitate i-a ajutat să se adune, dar poate aduce dificultăți când vor trebui luate decizii. Este mai ușor să fii de acord că vrei să plece o putere decât să te înțelegi asupra a ceea ce urmează.
Nici neîncrederea față de unii lideri europeni nu înseamnă automat respingerea valorilor europene. Ea vine și din impresia că aceștia au trecut prea ușor peste derapajele lui Vučić, câtă vreme îl considerau un partener capabil să asigure stabilitatea. Și această neîncredere va trebui depășită prin fapte.
Aș judeca schimbarea de la Belgrad în primul rând după ce va aduce în viața oamenilor: mai puțină corupție, instituții care își fac treaba și libertatea de a critica puterea fără teamă. Problemele externe vor rămâne, indiferent cine conduce Serbia, iar nemulțumirea față de Vučić nu oferă, de una singură, răspunsuri la ele.
Din lectura cărții lui Vuk Vuksanović mi-a rămas și o întrebare: poate această politică de echilibru să ajute Serbia să se dezvolte sau va servi mereu mai ales celor care o conduc? Noua generație va trebui să găsească propriul răspuns.
Mi-aș dori să poată construi o Serbie europeană, democratică și prosperă, care să își apere interesele fără ca fiecare problemă națională să devină încă un motiv pentru amânarea reformelor. Curajul și solidaritatea arătate până acum dau motive de încredere. Greul care urmează nu micșorează victoria acestor zile, dar arată cât de important va fi ce se construiește după ea.
Živela Srbija!
Mai multe pentru tine...
