Miracolul tunisian ȋn faţa unor noi ameninţări

Revoluţia de iasomie ȋşi atingea scopul pe 14 ianuarie 2011, cȃnd preşedintele Zine El Abidine Ben Ali, cel ce condusese cu mȃnă fermă de aproape un sfert de veac micul stat african de la Mediterană, renunţa la putere ȋn faţa demonstraţiilor populare. Fervoarea revoluţionară nu s-a oprit la graniţele acestei ţări, ci a contagiat mare parte a Magrebului şi ţările Peninsulei arabe. Deznodămȃntul acestei Primăveri arabe pornite din locul unde, ȋn urmă cu peste două milenii, se ȋnălţa trufaşa Cartagină, nu a fost unul fericit, ci ȋnecat ȋn sȃnge. Doar Tunisia a fost excepţia, ȋn ciuda multelor provocărilor venite din interior sau de la forţele ce nu doreau ca o ţară musulmană să devină o democraţie funcţională, un exemplu că organizaţiile islamice moderate pot coabita cu partidele seculariste.

Patru ani mai tȃrziu, Tunisia surprindea iarăşi. Eforturile de modernizare şi democratizare ale noii clase politice autohtone (din care nu au dispărut, totuşi, apropiaţi şi colaboratori ai lui Ben Ali) au fost recunoscute internaţional prin decernarea Premiului Nobel pentru Pace pentru anul 2015 Cvartetului pentru Dialog Naţional, asociere ce includea patru organizaţii din societatea civilă a căror contribuţie politică, dublată de ascendenţa morală asupra societăţii tunisiene, a permis continuarea reformelor, ȋncepȃnd cu anul 2013, cȃnd războiul civil părea iminent ȋn urma asasinatelor şi instabilităţii politice.

In urmă cu puţine zile s-au ȋmplinit şase ani de cȃnd ţara se eliberase. Din păcate, momentul a fost marcat de manifestaţii de stradă a cetăţenilor nemulţumiţi de lipsa locurilor de muncă şi a stagnării economice. Fapt ce i-a făcut pe analiştii occidentali să ȋşi amintească riscurile micului stat mediteranean de a se transforma ȋntr-o nouă Libie. Aceasta cu atȃt mai mult cu cȃt Tunisia furnizase Statului islamic şi forţelor fundamentaliste din Afganistan numărul cel mai mare de combatanţi dintre toate statele străine.

In ultimii treizeci de ani, din Tunisia meridională au plecat, ȋn ciuda eforturilor regimurilor autoritare ce s-au succedat ȋn această ţară de a eradica fundamentalismul islamic, contingente de tineri fanatici care s-au alăturat războaielor din Irak, Bosnia sau Afganistan. Conform datelor publicate de Guvernul tunisian, un număr de 3.000 de jihadişti se alăturaseră facţiunilor radicale din Siria ȋncepȃnd cu anul 2011. Dacă ar fi să acordăm preeminenţă dapoartelor ONU din 2015, numărul acestora ar varia ȋntre 5 – 6.000. Iată o probabilă ameninţare pentru ordinea internă odată ce aceştia se reȋntorc ȋn ţară de pe teatrele de război din Orient.

Această problemă nu este nouă, dar, ȋn lumina ȋnfrȃngerilor suferite de Statul islamic ȋn ultimul an, care a determinat dezamăgiri şi dezertări printre jihadişti, pare a se acutiza. Pȃnă ȋn urmă cu doi ani, cei ȋntorşi de pe fronturile de luptă din Orientul Mijlociu erau trataţi cu ȋnţelegere ȋn cazul ȋn care declarau că ȋşi regretă faptele săvȃrşite ȋn pămȃnturi străine. Au urmat, ȋnsă, atentatul din 18 martie 2015 de la Muzeul Bardot, unde doi membri ai unei celule afiliate al Qaeda ucid douăzeci şi patru de persoane,  pentru ca, pe 26 iunie, Saifeddine Razqui Yacoubi să ȋmpuşte mortal treizeci şi nouă de oameni pe plaja privată a Hotelului Imperial Marhaba din Sousse. Aceste operaţiuni sȃngeroase erau ȋndreptate mai ales ȋmpotriva turiştilor străini nu doar din raţiuni religioase, ci pentru a lovi ȋn acest sector economic bine dezvoltat al Tunisiei, turismul, ce asigura un important flux de valută şi genera locuri de muncă. Logica strategilor terorişti este simplă:islamismul radical ȋşi găseşte adepţi ȋn principal ȋn rȃndul persoanelor marginalizate, fără loc de muncă, care găsesc un sens existenţial ȋn ȋnvăţăturile Profetului interpretate militant de către imami radicali.

Guvernul a reacţionat imediat, ȋnchizȃnd moschei unde se instiga la participarea la Războiul sfȃnt, interzicȃnd cetăţenilor sub 35 de ani să călatorească ȋn Libia sau Turcia (principalele puncte de transfer ȋn Siria ori Irak) şi trimiţȃnd trupe suplimentare la graniţele cu Libia şi Algeria, exportatorii vecini ai fundamentalismului. Pe de altă parte, ȋn august 2015, ȋn ciuda opoziţiei organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului, Parlamentul adopta o lege care permitea autorităţilor arestarea celor suspectaţi de terorism şi condamna la ȋnchisoare pe cei care “călătoreau ȋn exterior pentru a comite acte teroriste”.

Măsurile luate pentru combaterea fundamentalismului nu par a-şi fi atins scopul. Graniţele Tunisiei şi, mai ales cele din deşert, nu pot fi supravegheate astfel ȋncȃt să fie prevenit afluxul luptătorilor străini. In est, Libia redevenită tribală, ȋn vest Algeria, sunt locaţii ȋn care activează al-Qaeda din Magrebul Islamic;ȋn jurul luptătorilor proveniţi din aceste ţări s-a constituit brigada „Uqba ibn Nafi”, grupul jihadist ce operează ȋn Tunisia. Centrul activităţilor acestor grupări radicale este oraşul Ben Guerdane, aflat la o sută de kilometri de graniţa cu Libia şi sursă, el ȋnsuşi, de luptători pentru fronturile din Siria şi Irak. In martie 2016, un grup de cincizeci de jihadişti atacau unitatea militară din acest oraş. Replica forţelor speciale tunisiene a fost promptă, atacatorii fiind ucişi. Anterior ȋnsă, arestarea liderului terorist Mohamed al-Gharbi ducea la blocarea unui plan al jihadiştilor tunisieni de a captura oraşul ȋn urma unor atacuri concertate cu maşini-capcană şi un asalt al militarilor veniţi din Libia. Scopul acestui atac demantelat era transformarea regiunii ȋn provincie a Statului islamic ȋn Tunisia.

Dezordinea şi grupările jihadiste din ţările vecine ȋngrijorează la fel de mult autorităţile din Tunis ca şi existenţa unor focare interne ale islamismului radical-militant. Succesul luptei anti-teroriste este direct corelat de performanţele economice ale ţării. Atacurile teroriste alingă turiştii şi investitorii străini, ceea ce implică stagnare şi chiar recesiune. De altfel, tot mai mulţi tineri (ȋn rȃndul acestora, şomajul atinge un procent de circa 30%) declară că sunt marginalizaţi şi nu ȋşi pot găsi un rost. Ceea ce stȃrneste zȃmbetul predicatorilor fundamentalişti  ce visează la o Tunisie islamică şi care le oferă un scop existenţial.

Iată un cerc vicios complet din care este dificil de ieşit dacă guvernul tunisian nu va reuşi să ofere perspective concrete tinerei generaţii şi nu va reuşi ȋn timp scurt să readucă turiştii pe plajele hotelurilor de la Mediterană. Aceasta ȋn timp ce va trebui să continue reformele democratice şi să ȋntărească instituţiile statale.

„Arestările sunt o soluţie temporară, la fel ca şi expulzările şi exilul. Niciuna dintre ele nu va eradica terorismul, care, ȋn realitate, impune să muncim cu generaţiile viitoare.” a explicat  Hadi Yahmed, analist tunisian independent intervievat de Al Monitor.

O provocare complexă nu doar pentru Tunisia, ci pentru toate ţările cu o comunitate islamică consistentă şi marginalizată.