Carol I și bipartidismul românesc jpeg

Carol I și bipartidismul românesc

📁 Carte
Autor: Dr. Dumitru-Cătălin ROGOJANU

Deși tânăr, dar promițător specialist în științe politice, Cosmin-Ștefan Dogaru a reușit să își definitiveze cu succes teza de doctorat, apoi a conturat și a reușit să publice o amplă cercetare a scenei politice românești în perioada 1866-1914. Cartea intitulată Carol I și bipartidismul românesc (1866-1914), prefațată de Sorin Liviu Damean, unul dintre cei mai valoroși istorici români preocupați de istoria modernă a României, este binevenită în spectrul nostru istoriografic, dat fiind faptul că în acest an se împlinesc 150 de ani de la instaurarea monarhiei constituționale.

 Autorul „mânuiește” cu scrupulozitate și finețe instrumentarul metodologic specific științelor politice, analiza pe care ne-o propune nelăsând loc de dubii deoarece reprezintă un demers științific și de tip istoric bine documentat și problematizat. În lucrare se observă evident că Dogaru și-a dorit să îmbine, după cum sugerează, „aria tematică ce analizează viața politică românească din perioada domniei lui Carol I” cu o „abordarea istorică cu privire la evoluția regimului politic din România” (p. 19). Această perspectivă interdisciplinară nu face decât să încânte cititorul și să urmărească facil, într-o manieră diacronică, evoluția evenimentelor de pe scena politică și în plus autorul își definește încă de la început, cu claritate, ipotezele de cercetare.

Cartea îl are în centru, ca figură determinantă, pe domnitorul Carol I, însă se urmărește și relația sa cu cele două partide ale vremii, PNL și Partidul Conservator, se observă felul în care conducătorul țării a știut să modereze reacțiile și disputele dintre cele două formațiuni politice. Pentru autor „sistemul bipartidist a fost aplicat și menținut de elita politică și de Carol I, dobândind, în timp, particularități specifice, în funcție de evoluția regimului politic românesc” (p. 20).

Pe parcursul celor peste 300 de pagini, se remarcă o compartimentare precisă a celor șase capitole, susținute de concluzii, un index general și o amplă și serioasă bibliografie. Într-un mod sintetic se face o prezenatare a structurii politice româneși, se expune proiectul politic de aducere a prințului străin pe tronul Țării Românești în contextul domniei și abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, poziția marilor Puteri referitoare la necesitatea prințului străin în Principatele Române și dezbaterile diplomatice pe acest subiect. Nu lipsește conturarea imaginii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, a biografiei sale, a felului în care era perceput de unii istorici, precum Nicolae Iorga. Concludent este portretul pe care i-l face acesta lui Carol I:„venise un prinț german de la Rin, din regiunea aceasta de mare omenie, de mare amabilitate, de un amestec de rase care este deosebit de amestecul de rase de la Berlin. Aici a venit deci un Renan, om de acea rasă amestecată în care era și sângele a două familii franceze.(...)” (p. 87). De asemenea, se redă ceremonia de instalare pe tronul țării și se remarcă influența pe care a avut-o elita politică din aceea perioadă, la proiectul domnului străin și la consolidarea statului român modern (p. 96).

coperta carte cosmin stefan dogaru carol i jpg jpeg

Capitolul al II-lea se dedică discuțiilor asupra necesității adoptării Constituției de la 1866, flexibilității cu care grupările liberale și conservatore alternau la guvernare, în special în primii ani ai domniei lui Carol I, se analizează procesul de geneză al PNL-ului și Partidului Conservator până la 1877 și se prezintă legătura dintre domnitor și elita politică, în condițiile în care la începutul domniei sale lipsea stabilitatea politică, iar unii politicieii nu erau suficient de maturi politic. După cum spunea istoricul Ioan Bulei, citat de autor, „înainte de a cunoaște țara, Carol începe să cunoască oamenii. Pe cei politici mai întâi. N-are încredere în ei” (p. 160).

Urmează capitolul III în care se descrie perioada de fortificare a clasei politice, după anul 1876, când se realizează rotația la guvernare, prin venirea la putere a liberalilor și odată cu obținerea și recunoașterea independeței, în 1877 și respectiv 1878, sistemul politic românesc intră într-un nou echilibru (p. 174). Dobândirea independenței a însemnat pe plan extern micșorarea influenței Turciei în raport cu România, dar a permis și focusarea elitei politice și a intelectualilor aspura construcției naționale (p. 193). Un element important îl constituie și apariția Partidului Conservator în 1880, stabilizarea sistemului bipartidist și rolul pozitiv pe care l-a avut acest mecanism în angrenajul social, politic, economic etc. al României.

Cosmin Dogaru nu lasă neexplicat termenul de sistem bipartidist, ci la începutul capitolului IV realizează o analiză conceptuală precisă, trasează caracteristicile de bază ale acestui sistem, uzitând de explicațiile unor celebri politologi precum Pierre Bréchon, Gianfranco Pasquino sau Andrew Heywood, demonstrează felul în care acest sistem s-a pliat pe realitățile politce românești în timpul lui Carol I.

Totodată, autorul observă momentele decisive când atât PNL-ul, cât și Partidul Conservator și-au „închegat” un program și o strategie politică durabilă prin care au putut să guverneze o bună perioadă de timp:„marea guvernare liberală” (1876-1888), guvernarea junimist-conservatoare (1888-1895), creionează raportul lui Carol I cu partidul aflat la guvernare sau în opoziție între 1881-1895 și imporanța sa ca monarh constituțional:„În relația sa cu cele două formațiuni politice, liberală și conservatoare, Carol I a încercat și a reușit să mențină o conduită politică echilibrată în limitele legii fundamentale, consolidându-și poziția de monarh constituțional, în special după proclamarea Regatului în 1881. Carol I a dorit realizarea unui raport de echilibru între cele două partide de guvernământ, ambele fiind utile pentru funcționarea regimului politic românesc, prin alternarea succesivă a celor două ipostaze, partid de guvernământ, respectiv partid de opoziție” (p. 254).

În capitolul al V-lea se constată apariția, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, şi a altor formațiuni politice, cum ar fi Partidul Social-Democrat Muncitoresc din România (PSDMR), Partidul Conservator-Democrat, Partidul Naționalist-Democrat ș.a, cu toate că sistemul bipartidist era puternic, dar și maniera în care aceste partide mici erau percepute de periodicele vremii.

 Accentul este pus și pe sistemul „rotativei guvernamentale” (1895-1914) care denota „existența succesivă la guvernare a celor două partide politice” și care „devenea treptat o conduită politică obișnuită, iar mecanismul ei era acceptat și susținut, în epocă, de către majoritatea oamenilor politici” (p. 265). După 1895, Carol I și-a consolidat puterea politică internă datorită rolului avut de elita politică în „jocul puterii între monarh și cele două partide” (p. 276), dar a dobândit o imagine bună și pe plan extern. În egală măsură, punctele comune și deosebirile plecând de la doctrină, bază socială și până la organizare ale PNL-ului și ale Partidului Conservator sunt bine schițate de autor.

Desigur, în ultimul capitol, nu se pierde din vedere în această cercetare, nici implicarea lui Carol I în politica externă (1878-1914), trasându-se astfel direcțiile generale și modul inteligent în care s-a plasat monarhul între viziunile și proiecțile de politică internațională ale partidelor politice și propria sa gândire de politică externă. Se prezintă cadrul de ansambul în care se desfășoară negocierile intense ale lui I.C. Brătianu și apetența lui Carol I pentru a intra în alianța cu Puterile Centrale (30 octombrie 1883), poziția României față de declanșarea celui de-al doilea Război Balcanic, în iunie 1913 și în final atitudinea monarhului față de decizia de neutralitate a Consiliului de Coronă din 21 iulie 1914, vis-à-vis de posibila intrare a țării în Primul Război Mondial, decizie pe care de altfel, deși nu era de acord, a respectat-o.

Așadar, cartea domnului Cosmin-Ștefan Dogaru nu doar teoretizează sistemul bipartidismului, ci îl aplică asupra scenei politice românești între 1866-1914, ea „investighează” beneficiile „rotativei guvernamentale”, îi conturează o imagine a lui Carol I de adevărat monarh constituțional, echilibrat, dar ferm în atitudinea și politica sa internă și externă. Lucrarea poate fi citită într-un mod facil, pentru că autorul scrie pe înțelesul majorității oamenilor preocupați de lectură, iar documentarea autorului este extinsă, de la surse inedite, până la lucrări generale și speciale de prim nivel științific.

Cu siguranță, pe parcursul timpului această carte va deveni un reper de studierea a bipartidismului românesc și va stârni interesul unor cercetări complementare, interdisciplinare, atât de necesare în istoriografia românească.