Elena Negri – Vasile Alecsandri. Dragoste şi moarte

Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare şi cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile “Lăcrămioarele”, care, prin suflul lor liric, ating culmea eroticii şi elegiei lui.

Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache Negri, gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult.

Mai întâi frumuseţea ei recunoscută de toţi. “Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie”.

Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfăţişează capul frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Ea ţine o haină uşoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână superbă şi cu o mişcare graţioasă. Privirea ei limpede te urmăreşte blând. Un alt portret mai simplu ca toaletă, tot de Rosental, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul şi privirea ei enigmatică.

Sufleteşte văzută, ea era de o inteligenţă cu totul deosebită, de o conversaţie plăcută şi interesantă, afectuoasă şi atrăgătoare în manierele ei, discretă şi blândă, muzicantă, cu dragoste mare de poporul român şi cu milă de cei umili, de “cei orfani de soartă”, cum le zicea ea. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale, era suflet din sufletul lui Alecsandri. Ea fu cea dintâi femeie din aristocraţia Moldovei care-l admiră sincer şi-l felicită, scriindu-i, la primele lui poezii şi la piesele lui de teatru, pe care le recomanda cu entuziasm societăţii ieşene. “Elena Negri, zice Ion Ghica, ne susţinea în societate.” Tânără încă, despărţită de un bărbat ce nu ştiuse să-i inspire iubire, ea răspunse idealului celui mai înalt de femeie al lui Alecsandri şi el o iubi cu toate puterile inimii lui.

Alecsandri întâlni această femeie la cea mai frumoasă vârstă a lui, la 23 de ani. El era atunci un tânăr svelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţă albă, pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină, cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut, bine crescut şi pe deasupra, autor deja a 2-3 piese de teatru, jucate cu succes, fiind chemat şi ovaţionat pe scenă în serile de reprezentaţie, adică şi cu un început de glorie, pe care îl depuse, ca un prezent rar, la picioarele acestei femei, calităţi cu care o atrăsese şi o subjugase pentru totdeauna.

El o cunoscu mai de aproape la Mânjina pe la 1844, în casele fratelui său, la o serată, în care se făcea muzică, căci toţi ai casei erau muzicanţi;Costache Negri cânta din vioară, Elena din gură şi Caterina, sora ei, pianistă. Seara în care o auzi Alecsandri cântând pentru întâia oară, a rămas pentru poet ca una din cele mai frumoase din viaţa lui;în versurile scrise de el la Mânjina se vede farmecul înamoratului la cântecul femeii iubite:

…Era o noapte lină, o mult frumoasă noapteCe revărsa în lume armonioase şoapte, Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta, O noapte de acele ce nu le poţi uita, Care aprind în suflet scânteia de iubireŞi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

De-odată-un glas de înger, o sfântă armoniePlutind uşor în aer ca vântul ce adie, Se scoborî prin stele din leagănul ceresc:Duios era şi gingaş acordul îngeresc, Ferice de acela ce c-o simţire vieSlăveşte armonia şi’nalta poezie !…

Elena Negri îl invită la moşia ei, la Blânzi. Moşia era frumoasă şi întinsă, iar casa spaţioasă cu un etaj şi cu un interior aranjat de ea în chip simplu şi rustic, dar cu mult gust. Aici ei petrecură mai mult timp în atenţii de logodnici, în cetiri, în poezie, muzică şi în planuri de viitor minunat. În serile de primăvară, ieşeau pe cai şi se plimbau, lăsând frâiele pe coame până noaptea târziu, voind să prelungească la nesfârşit plăcerea acelor ceasuri. Aici a scris el mai multe poezii din care străbate entuziasmul lui de atunci. Starea lui sufletească se vede în poezia intitulată “8 Martie 1845″, în care poetul îşi învoacă sufletul şi nălucirile ca să se bucure toate de fericirea iubirii lui:

Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare, O sufletul meu vesel, o suflet fericit !Înaltă-te în ceruri şi zbori cântând la soare, Căci soarele iubirii în cer a răsăritŞi-n cale-mi s-a oprit.Veniţi năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe, Ca păsări călătoare la cuibul înflorit, Veniţi de-ngânaţi vesel a mele tinereţe, Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit, Iubesc şi sunt iubit…

Dar… ca totdeauna un dar… peste un an numai, în 1846, doctorii recomandară Elenei Negri, delicată ca sănătate, să petreacă câtva vreme în ţările calde şi, în luna lui mai din acelaşi an, ea plecă în Italia, cu făgăduinţa lui Alecsandri că o va urma. La despărţire poetul îi zise:

Te duci iubită scumpă în tărmuri depărtate…Gândeşte-te că-n lume nimic nu e mai mare, Mai gingaş, mai puternic, mai sfânt, mai cu înfocareDecât simţirea vie ce tu mi-a-i insuflat…

O lună după plecarea ei, prin iunie, plecă şi dânsul spre Italia. El luă drumul Mării Negre, trecând prin Constantinopol, Brusa, Atena şi urcându-se la Veneţia. La Constantinopol cântă de fericire:

Gândul meu la tine zboarăCa o pasăre uşoarăCătre cuibul înverzit.

În primele zile de septembrie ajunge la Venetia şi-şi regăseşte iubita pe pământul frumoasei Italii. Alecsandri, poet, om delicat, avut, având lângă el acolo o femeie iubitoare şi simţitoare la tot ce e frumos!… Îşi închipue cineva lesne romanul lor sentimental în leagănul acela al atâtor pasiuni mari, unde petrecură frumoasele luni de toamnă, retraşi ca într-un cuib de dragoste, în palatul Benzonus!… Plimbările lor alături, braţ la braţ, pe dalele vestitei pieţi San-Marco;plimbările cu gondola, noaptea pe lună, mână în mână, având de martori numai stelele, care licăresc la tot pasul în poeziile lui de atunci farmecul lor în faţa palatelor pline de legende, al serenadelor ce auzeau şi al atâtor altor lucruri minunate, făcute parcă anume să înfierbânte închipuirea şi pasiunea! El ne spune într-o scrisoare că cele mai fericite zile din viaţa lui au fost acelea. Lumina şi căldura lor încântătoare au rămas în versurile lui de atunci ca niste flori presărate într-o carte de amintiri.

Din Veneţia străbat lungul Italiei, prin Florenţa şi Roma şi în ianuarie 1847 sunt la Neapole, dinaintea golfului pe care se plimbară, ca şi la Veneţia, legănaţi de valuri şi de aceleasi iluzii …

În fine ajung la Palermo, unde Elena Negri se stabileşte cu poetul şi cu Nicolae Bălcescu în Vila Delfina afară din oraş. Pe acea terasă, aşezată pe coloane de marmură, Alecsandri îşi făcea împreună cu ea proiectele lui literare şi citea piesele pe care le scria. Seara ieşeau în liniştea aerului, sub suflul blând al mării şi priveau Vezuviul în flăcări.

Într-o dimineaţă de aprilie însă, Alecsandri fu deşteptat din acel vis. Boala Elenei Negri, “durerea de piept”, care până atunci nu fusese decât ca o umbră aruncată de un nor şi care le făcuse dragostea şi mai scumpă, se arătă îngrijorătoare. Din ce în ce mai palidă, cu ochii mai strălucitori, ea lăsa la cei ce o înconjurau o impresie tristă.

La începutul lui mai plecă cu Alecsandri spre ţară pe la Constantinopol, unde era fratele ei, Costache Negri. Dar, când intrau în Cornul de Aur, Elena Negri muri pe vapor în braţele lui Alecsandri. Poetul simţi pe inima lui inima ei încetând de a mai bate… Ea fu înmormântată în curtea bisericii greceşti din strada Cabristan. O piatră simplă deasupra mormântului, cu numele şi data morţii, arăta încă până mai acum câtva timp locul rămăşiţelor ei. Alecsandri intră în ţară bolnav şi-şi căută mult timp sănătatea ca să se poată restabili.

N. Petraşcu, Icoane de lumină, vol.I, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1935

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/11/27/elena-negri-vasile-alecsandri-dragoste-si-moarte/