Copilăria lui Napoleon sau povești mai puțin știute din tinereţea primului împărat francez
Dacă a fost sau nu Napoleon Bonaparte cel mai strălucit conducător militar din toate timpurile, dacă a fost un tiran iacobin sau produsul de excepţie al revoluţiei franceze, dacă a fost un cuceritor care a purtat războaie doar dintr-o ambiţie colosală sau erau o necesitate istorică este greu de stabilit şi stăruim să lăsăm aceste probleme în seama istoricilor mai buni ca noi, astfel că în acest articol ne vom ocupa de tinereţea primului împărat francez şi vom încerca să descoperim care a fost momentul de cotitură care l-a propulsat în scrierea viitoarei legende napoleoniene.
Precizăm încă de la început că nu ne propunem să îl judecăm pe corsican şi nici să facem aprecieri fără a ne baza pe argumente solide, fiind de acord cu strategul belgian Emile Wanty care vede în el “un om care nu va putea fi niciodată explicat”.
Părinții lui Napoleon și originile sale umile
Ne aflăm în primăvara lui 1769, în oraşul Ajaccio, pe insula Corsica, teritoriu care de puţin timp reuşiseră să scape de jugul genovez, fiind vândută Franţei regelui Ludovic al XV-lea. După o îndârjită rezistenţă împotriva noilor stăpâni, corsicanii conduşi de Pasquale Paoli se văd nevoiţi să abandoneze lupta şi se retrag în munţi, organizând acolo o altă rezistenţă. Totuşi, Paoli alături de fratele sau aleg să fugă în Anglia, iar francezii sunt generoşi şi înţelegători, anunţând că cei ascunşi în munţi se pot întoarce fără teamă de represalii.
Printre numeroşii soldaţi corsicani care se întorc la casele lor se află şi Carlo-Marie Bonaparte, aghiotantul lui Paoli, alături de soţia acestuia, Letiţia, în vârstă de numai 19 ani. După 3 luni de la această întâmplare, pe 15 august, se naşte al doilea copil al familiei, viitorul împărat al Franţei, Napoleon.
Citind despre geniul multilateral care urmează să devină Napoleon, nu putem să nu ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă insula Corsica ar fi rămas independenţa sau dorinţa lui Paoli s-ar fi îndeplinit, iar insula ar fi fost alipită Angliei. Ne alăturăm şi noi lui Gheorghe Eminescu şi subscriem opiniei lui Jacques Bainville, care consideră că Bonaparte n-ar fi avut nicio şansă într-o ţară fără un spirit liberal şi revoluţionar şi că probabil numele lui n-ar fi depăşit graniţele Corsicii.
Familia în care s-a născut Napoleon Bonaparte
Carlo Bonaparte a făcut studii juridice la Corte, iar doctoratul la Pisa. Era un bărbat elegant, brav, amator de petreceri şi de aventuri amoroase, mare cheltuitor şi om lipsit de spirit realist. “Tată era un om luminat, dar prea amic al petrecerilor” spunea chiar Napoleon despre tatăl sau. Un avocat mediocru şi reprezentant al insulei Corsica la curtea regelui Ludovic al XVI-lea, Carlo va muri la numai 39 de ani de aceeaşi boală care îl va răpune şi pe gloriosul sau fiu, cancerul de stomac.
Despre soţia să, Letiţia Ramolino, măritată Bonaparte, Stendhal afirmă că era cea mai seducătoare faţă din insula, supranumită “mică minune din Ajaccio”. Mama lui Napoleon era o femeie energică, sobră, zgârcită şi muncitoare, lipsită de cultură, dar curajoasă. Letiţia era o mama dura şi hotărâtă, capul familiei, care nu ezită să îşi altoiască proprii copii. Napoleon spunea despre tandreţea ei că era severă. Ea îi va supravieţui lui Napoleon 15 ani, murind la vârstă de 85 de ani în 1836.
Cei doi soţi au avut 13 copii, dintre care 5 au murit de tineri. Joseph, Napoleon, Lucien, Louis şi Jerome sunt cei 5 băieţi ai familiei, aranjaţi în ordinea naşterii lor, iar Elisa, Paulina şi Carolina sunt fetele.
Primii ani din viața Micului Corsican
Ţinând cont de situaţia politică recent amintită, copilăria lui Napoleon s-a scurs într-o societate care încă regretă posibila independenţa a insulei şi condamnă pe cuceritorii francezi. Ba chiar în urmă unei mici altercaţii cu unul dintre colegii de la viitoare sa şcoală, Napoleon ar fi spus “... voi face francezilor tăi tot răul pe care-l voi putea.”
Încă de mic, Napoleon se dovedi a fi un temperament mânios şi neliniştit. “Nimic nu-mi impunea, eram pornit pe gâlceava şi bătaie, şi nu mă temeam de nimeni. Pe unii îi băteam, pe alţii îi zgâriam, şi toţi se temeau de mine. Cel mai mult a suferit de pe urmă mea fratele meu, Joseph. Îl băteam şi îl muşcăm. Şi tot el era cel certat, fiidca până să îşi revină din spaima, eu mă duceam la mama să mă plâng” îşi amintea Napoleon.
Profitând de prietenia ce lega familia Bonaparte cu cea a noului guvernator al insulei, cei doi soţi reuşesc în 1779 să obţină pentru Joseph o bursă la Colegiul ecleziastic de la Autun şi una pentru Napoleon la şcoală pregătitoare de ofiţeri de la Brienne. În prima instanţa, ambii fraţi au mers la Autun, unde Joseph urmă seminarul, iar Napoleon învaţă limba franceză. În primăvară aceluiaşi an, Napoleon este dus la Brienne, în Franţa răsăriteană, unde îşi va începe ucenicia în cariera care îl va face celebru.
Napoleon nu se bucură de o prea mare popularitate la Brienne, deoarece colegii lui erau fii de aristocraţi, oameni de bani gata, care îl tachinau pentru lipsurile lui materiale şi pentru accentul sau corsican. Nici Bonaparte nu îi încuraja prea mult, rămânând acelaşi copil ursuz şi nesociabil, care se supără repede. El nu caută prietenia nimănui şi îi trata pe toţi fără respect, iar acest comportament a adus cu sine şi câteva încăierări purtate cu înverşunare de corsican, care în ciuda dezavantajului sau fizic, nu ezită să le dea curs. Deşi avea deseori conflicte cu colegii, el nu îi reclamă niciodată superiorilor. Era un elev mediocru, neavând nicio înclinare spre limbile străine, se descurcă greu la gramatică şi chiar mult mai prost la desen, dar era pasionat de matematică, geografie şi îşi însuşeşte foarte bine istoria Greciei şi a Romei antice. Îi citeşte cu mult interes pe Titus Livius, Suetonius, Tacitus sau Plutarch, el visând să redea independenta Corsicii. Tot la Brianne el îl descoperă şi pe Goethe, preferând dintre toate operele celebrului german pe “Suferinţele tânărului Werther”, cartea sa preferată pe care a citit-o de 7 ori.
O întâmplare care ar fi putut schimbă soarta corsicanului se consumă în 1783, când Napoleon trece examenul pentru a intra la Şcoală superioară de la Paris, unde este recomandat de subinspectorul şcolilor militare regale pentru marina. Subinsectorul este înlocuit, iar cel nou nu crede că Napoleon ar fi un excelent marinar, astfel că el va mai rămâne un an la Brianne, iar în 1784 este propus şi admis la artilerie.
Aşadar, la 15 ani trece la şcoală de ofiţeri de la Paris, unde îi va avea că profesori pe celebrul astronom Laplace şi pe matematicianul Monge. La Paris, colegii lui duc o viaţă mult mai zgomotoasă, mult mai mondenă decât la Brianne, prilej pentru Napoleon de a se izola şi mai mult de lume. Aici el se dedică cu totul cititului. Îl pasionau cărţile de istorie militară, de matematici, de geografie, descrierile de călătorii şi chiar filosofia. Viitorul împărat îi citeşte la Paris pe Voltaire, d’Alembert, Mably, Raynal şi Rousseau. Tot acum îi citeşte şi pe Racine, Corneille şi pe Moliere, cufundându-se apoi în tratate de matematici şi lucrări de ştiinţă militară, în special de artilerie.
Prieteni și dușmani de pe băncile școlii
În ciuda temperamentului său agresiv şi a comportamentului antisocial, Bonaparte leagă o strânsă prietenie cu Alexandre de Mazis, instructorul de infanterie, de care este nedespărţit. În amintirile sale, Alexandre de Mazis spune despre Napoleon că “era un coleg foarte greu de apropiat, dar distins prin originalitatea caracterului şi prin cultură sa. Exerciţiile lui preferate erau cele cu armele. Era foarte periculos să încrucişezi spada cu el. Când era atins de adversar, se înfuria şi se aruncă asupra lui fără să mai ţină seama de reguli”.
Puţini ştiu că unul dintre duşmanii lui Napoleon, Phelippeaux, i-a fost coleg la Paris şi au manifestat o duşmănie aprigă unul faţă de altul, materializată prin violente. În timpul Revoluţiei, Phelippeaux va emigra şi va intră în serviciul militar al Angliei şi îl va înfruntă pe Napoleon în campania din Orient.
În februarie 1785 tatăl sau moare, iar familia rămâne fără niciun sprijin financiar, iar tânărul Napoleon, în vârstă de numai 16 ani, îşi ia asupra sa grija familiei. El este nevoit să termine şcoală de doi ani într-unul singur din cauza neajunsurilor financiare. Bonaparte a terminat şcoala de la Paris clasificandu-se al 42-lea dintr-un total de 58 de elevi, un rezultat nu tocmai strălucit.
Totuşi, o caracterizare a elevului Napoleon este făcut de un inspector la terminarea şcolii. Acesta îl prezintă că fiind “rezervat şi studios, preferă studiul oricăror distracţii. Se complace în lectură autorilor buni. Foarte aplicat la ştiinţe abstracte şi foarte curios în privinţa celorlalte, cunoaşte temeinic matematicile şi geografia, tăcut, iubind singurătatea, capricios, distant, înclinat spre egoism, vorbeşte puţin, energic în răspunsuri, prompt şi sever în manifestări, un mare amor propriu, ambiţios şi aspiră la totul, acest tânăr este demn de a fi protejat.”
Deşi şcoală de la Paris era catalogată că fiind superioară, pregătirea militară a lui Napoleon la terminarea ei era aproape nulă. Şcoală era profilată pentru a scoate ofiţeri de curte, de salon, nicidecum pregătiţi pentru război. Elevii învăţau orice, mai puţin artă militară. Cea mai mare parte a programului era rezervată literaturii, istoriei, geografiei, limbilor străine, dansului, religiei, scrimei şi călăriei, singurul curs cu caracter militar, fiind cel de foritificatii.
În 30 octombrie 1785, Napoleon se înrolează în armata cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la un regiment din Valence.
Aici are raporturi normale cu camarazii, iar în lumea civilă este privit cu simpatie. Napoleon îi face curte domnişoarei Carolina Colombier, apoi domnişoarei Mion Desplaces, frecventează salonul doamnei Saint-Germain pe a cărei fiica o cere în căsătorie. Louise Marie-Adelaide refuză, ea măritându-se cu Montalivet, viitorul ministru de interne în perioada imperiului. Face economii pentru a-şi putea ajuta familia, mănâncă o singură dată pe zi şi se retrage în camera, acompaniat doar de cărţi, umplând caiete întregi cu rezultate, reflecţii şi comentarii.
O carieră de scriitor complet ratată
Citeşte “Codul lui Iustinian” pe care îl va reţine şi pe care îl va folosi că sursă de inspiraţie pentru viitorul său cod civil. Tot acum scrie şi un tratat de balistică, “Asupra lansării bombelor” şi face şi câteva încercări literare, scriind “Masca profet” şi “Contele d’Essex”. Napoleon începe să scrie chiar şi o istorie a insulei natale pe care o trimite abatelui Reynal, iar acesta îl încurajează să termine lucrarea, recomandându-i să atenueze criticile la adresa Franţei. Deşi carieră literară a lui Napoleon este strivită sub greutatea celei politice, Lefebre spune că dacă “ n-ar fi trecut pe la Brienne ar fi putut deveni un scriitor”.
Referitor la opiniile lui religioase, într-unul din caietele sale găsim următorul enunţ:“Creştinismul este incompatibil cu interesele statului. El vrea să substituie puterii supreme a poporului puterea supremă a lui Dumnezeu, el distruge unitatea statului”, dar şi “Teologia nu-i decât o cloaca de prejudecăţi şi erori, care ar fi mai bine să fie înlocuită cu un tratat de geometrie”.
La 1 septembrie 1787 este avansat locotenent secund în regimentul de artilerie La Fere, tot în Valence. Este primul ofiţer francez provenit din Corsica şi nu are decât 18 ani şi 15 zile şi un viitor inimaginabil înainte.
Revoluţia îl prinde într-un concediu în Corsica, având scopul de a-şi ajută mama să pună ordine în administrarea modestei averi rămase de pe urmă soţului decedat. Se pune problema dacă Napoleon este sau nu un partizan al revoluţiei, dacă a crezut în ea sau doar a profitat de pe urmă ei. Răspunsul ni se pare simplu, chiar ţinând cont de tendinţele sale despotice. Era un partizan, din simplul fapt că revoluţia lărgea orizontul aspiraţiilor sale şi că numai acum capacitatea personală putea contribui la ascensiunea sa pe scară socială. Pe lângă acest lucru, Napoleon era un naţionalist corsican, iar Revoluţia propunea principiul libertăţii popoarelor, deci un mod de a obţine independenţa pentru insula natală. Făcând chiar abstracţie de naţionalismul său, principiul egalităţii şi golul produs de cadrele armatei prin exodul ofiţerilor, ne dau cu siguranţă imaginea unui Napoleon care susţinea ideile revoluţiei, a unui om deschis spre schimbare.
Cum se transformă din naționalist corsican, în cetățean revoluționar francez
Revenind la concendiul său neplătit în Corsica, Napoleon se declara partizan al lui Paoli, care tocmai atunci se întorsese dintr-un exil îndelungat. Tânărul ofiţer este privit cu răceală de Paoli şi din cauza intereselor diferite. În timp ce Paoli dorea să obţină indepenţa totală a insulei şi alipirea ei Angliei, Bonaparte ţinea seama de faptul că revoluţia franceză deschidea drumuri noi dezvoltării insulei, dar şi propriei cariere.
După alte câteva luni, Napoleon se întoarce la Valence, luându-l cu el şi pe fratele mai mic Louis, pe care îl înscrie la şcoală. Urmează una dintre cele mai grele perioade ale vieţii lui, momente când singură masă era formată dintr-un colţ de pâine.
În septembrie 1791 se reîntoarce în Corsica, transferat în interes de serviciu. El se îndepărta definitiv de Paoli şi de reprezentanţii autorităţilor revoluţionare şi chiar trase asupra unui grup de răsculaţi care atacase detaşamentul de sub comandă sa. Se întoarce la Paris, unde trebuia să se îşi justifice purtarea dubioasă în faţă Ministerului de război.
Face încă un drum în Corsica şi ajunge chiar în momentul în care Paoli este hotărât să separe insula de Franţa şi să o arunce în braţele englezilor. După câteva tentative de a schimbă destinul insulei, Napoleon, împreună cu familia sa, reuşesc să fugă la Toulon, apoi la Marsilia. Casă lor din Corsica este distrusă de către englezi, iar această experienţă a marcat o cotitură hotărâtoare în sentimentele lui Napoleon. Corsicanul fanatic nu mai vrea să fie decât francez. Familia Bonaparte trăieşte cu greu, singurul venit fiind cel din ajutoare sociale şi solda proaspătului căpitan avansat. Lunile treceau în şir fără vreo speransa până în august 1793, când izbucneşte o răscoala contrarevoluţionară la Toulon, eveniment care îi va schimbă decisiv viaţă viitorului împărat.
Acestea au fost cele mai importante evenimente ale primei părţi din legendă pe care Napoleon o va înfăptui. La finalul celor enunţate, putem să spunem doar că Bonaparte nu a fost un copil deosebit sau un elev eminent cu o viziune remarcabilă asupra viitorului, aşa cum îl descriu apologeţii, dar nici un copil mediocru, lipsit de scrupule şi cu tendinţe dictatoriale, cum este caracterizat de calomniatori. Putem spune ca nimic din climatul copilăriei nu anunţa vijelia ce urma sa vină, ale cărei consecinţe vor lăsa în urma o Europă însangerată şi o legendă formidabilă, aproape utopică.
Surse folosite:Napoleon Bonaparte, vol 1, Gheorghe Eminescu, Lumina Lex, 1997
Napoleon, E.V.Tarle, Editia a II-a revazuta, Cartea rusa, 1958
