Personalitatea Ecaterinei cea Mare
Ecaterina cea Mare avea doar treizeci şi trei de ani când a urcat pe tronul Rusiei, dar îşi însuşise o educaţie şi o experienţă considerabile. Prinţesă născută în micul principat german Anhalt-Zerbst, viitoarea împărăteasă a Rusiei a crescut într-un mediu modest, dar cultivat.
Curtea de la Anhalt-Zerbst, ca multe alte curţi europene din secolul al XVIII-lea, era puternic influenţată de cultura franceză, şi Ecaterina începuse să citească încă din copilărie cărţi franţuzeşti. În 1744, la vârsta de cincisprezece ani, a venit în Rusia, pentru a se căsători cu Petru de Holstein-Gottorp şi pentru a se pregăti să fie soţia unui suveran rus.
Anii 1744 – 1762 au fost grei pentru Ecaterina. Petru s-a dovedit a fi un soţ mizerabil, iar poziţia prinţesei germane la curtea imperială era destul de izolată şi nesigură. La aceste dificultăţi ale Ecaterinei s-a adăugat faptul că mama ei fusese descoperită ca fiind agentul lui Frederick cel Mare, fiind nevoită să părăsească Rusia.
Şi totuşi, viitoarea împărăteasă a făcut mult mai mult decât pur şi simplu să supravieţuiască la curte. În afară de faptul că trebuise să treacă la ortodoxism pentru a se putea căsători cu Petru, ea a început să studieze limba şi literatura rusă şi să adune cunoştinţe despre noua ei ţară. În acelaşi timp, ea a început să citească opera unor filosofi ca Voltaire, Montesquieu şi alţii, pentru care o pregătiseră lecturile ei din literatura franceză. Interesul Ecaterinei pentru iluminism avea să constituie un aspect important al domniei sale.
Tânăra prinţesă s-a adaptat cu dibăcie la noul ei mediu, făcându-şi prieteni şi câştigând multă afecţiune şi popularitate la curte. Simulând inocenţă şi supunere, ea a participat la intrigile şi comploturile politice, având grijă să nu fie descoperită, şi a organizat lovitura de stat din vara anului 1762, care a dus la abdicarea şi apoi la moartea soţului ei şi care i-a permis să devină împărăteasa Ecaterina a II-a.
Calităţi
Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare au impresionat pe mulţi dintre contemporanii săi, precum şi pe comentatorii de mai târziu. O femeie excepţională, Ecaterina era foarte inteligentă, poseda un talent natural de a administra şi guverna, însoţit de un simţ practic remarcabil, o energie neobosită şi o voinţă de fier.
Pe lângă faptul că era o persoană hotărâtă, ea era de asemenea curajoasă şi optimistă:Ecaterina credea că poate învinge toate piedicile, şi de cele mai multe ori a avut dreptate. Stăpânirea de sine, abilitatea în discuţii şi propagandă şi o manipulare înţeleaptă a oamenilor şi a împrejurărilor pentru a servi scopurilor ei erau alte calităţi ale acestei împărătese neobişnuite.
Ea singură a afirmat că ambiţia a fost aceea care a ajutat-o. Istoricul poate fi de acord cu aceasta, cu condiţia ca ambiţia să fie înţeleasă sub toate aspectele sale, nu doar ca o dorinţă de a pune mâna pe coroană sau de a fi încununat de glorie prin reuşita în războaie sau de a-i face pe filosofi să te admire, ci ca o dorinţă puternică, constantă, de a excela şi de a avea totul sub control.
Pentru prima oară după Petru cel Mare, Rusia avea un suveran care muncea zi şi noapte, acordând atenţie personală tuturor problemelor, mari sau mici.
restul articolului pe ISTORII REGASITE
