Zoe Petre, istoric, fost consilier prezidenţial: „Am primit cadouri ca niciodată la 23 august ’44!“

Profesor emerit, specialist în istoria antică şi fost consilier prezidenţial, Zoe Petre vorbeşte despre micile bucurii personale din momentele tragice ale istoriei naţionale. Şi despre micile drame personale din momentele de împlinire ale istoriei contemporane. Zoe Petre s-a născut la 23 august.

Vă vine sau nu să credeţi, dar Zoe Petre (73 de ani), profesoară de istorie antică, specialistă în Homer şi tot felul de scrieri sumeriene, desene dacice şi vase pictate criptic, specialist, carevasăzică, într-una dintre cele mai îndepărtate perioade ale istoriei omenirii, are un teribil simţ al umorului. Poate că se datorează unei îndelungate experienţe cu studenţi joviali, că e o urmare a solicitantei perioade în care a fost consilier de preşedinte al României sau că l-a moştenit de la tatăl său, Emil Condurachi, de la unchiul său, Grigore Moisil, chiar de la prieteni de familie precum Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Noica sau Bellu Zilber. Nu ştim.Dar un lucru e cert:s-a râs mult la acest interviu. Însă aşa e istoria, cu ironii înţepătoare, dar calde, tocmai cu cei care o fabrică. Iar Zoe Petre are înţelepciunea de a sublinia treaba asta din poziţia unui participant pasiv. „Weekend Adevărul“:Colaboraţi cu revista „Historia“.Când a fost reluată teza cu dacologii, aţi dat un amplu interviu revistei. E singurul interviu cu note de subsol pe care l-am văzut!Zoe Petre: (râde) Probabil că a fost în scris discuţia. E şi o pedanterie.Rigoarea cercetătorului?Când discuţi cu maniacii, trebuie să te aperi într-un fel. Şi aşa au zis unii că doamna Petre a chiulit de la lecţia cu dacii. Din nefericire, eu m-am războit cu tracomanii şi înainte de ’89. După Revoluţie, m-am gândit să-mi văd de treabă, eu fiind specialist pe probleme de istorie universală. Până la urmă, mi-am adunat forţele şi-am scris o carte-ntreagă. Voiam, pur şi simplu, să se lumineze masele, pentru că sunt mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu.

Un şarpe-omidă-spirală, cu burta roz

Care-i treaba cu dacii?

Principalul promotor al teoriilor dacice în exterior a fost Iosif Constantin Drăgan, iar în interior a fost Ion Popescu-Puţuri. Popescu-Puţuri începuse flirtând cu Mişcarea Legionară şi a rămas cu o mare patimă tracică, pe care i-a transmis-o şi ciracului lui, Nicolae Ceauşescu – el a fost naşul politic, cel care l-a recomandat pe Ceauşescu să intre în partid. Cum această teorie era pornită dintr-o rânză supradimensionată, că noi suntem buricul Pământului, lui Ceauşescu i-a venit mănuşă. Ceauşescu spunea:„Istoria este, pentru Partidul Comunist Român, echivalentul socialismului ştiinţific pentru mişcarea internaţională“. Din cauza asta, istoria a şi luat locul socialismului ştiinţific în învăţământ. Filosofii erau furioşi pe noi. Le spuneam:„Pe voi vă omoară prin reducţie, iar pe noi prin expandare“. Toţi ţineam cursuri de istoria patriei şi partidului până ne venea acru.Cum era să vă petreceţi ziua de naştere pe 23 august?Îmi amintesc chiar de ziua de naştere de la 4 ani (n.r. – 23 august 1944). Eram în refugiu la Predeal, unde sora bunicii mele avea o vilă. Acolo s-a adunat toată familia – era vila plină! La 23 august ’44, am primit cadouri câte n-am primit în viaţa mea. Ţin minte şi-acum un aparat de fotografiat din care, când apăsai declanşatorul, ieşea un şarpe-omidă-spirală, cu burta roz şi spinarea verde. Bineînţeles că toată lumea trebuia să se sperie. Am mai primit un crocodil cu cheiţă, călărit de un negrişor care dădea din cap. În ’45 eram tot la Predeal şi iar a fost foarte frumos. Mâncam la un fel de cantină-restaurant, unde responsabil era o rudă de-a noastră. Mi-a făcut un tort cu nişte trandafiri roz, din zahăr. Îi văd şi-acum înaintea ochilor. Seara au fost focuri de artificii – am fost convinsă că erau pentru mine. Apoi, lucrurile s-au mai banalizat. Mie nu-mi plăcea că e ziua mea în mijlocul verii, pentru că nu-mi puteam invita colegii de şcoală. De la 10 ani încolo, însă, în fiecare vară, mergeam cu tata pe şantier la Histria. Şi acolo era oameni drăguţi, care mă serbau mereu cu ce se putea, dar erau condiţii de mare austeritate.„Lacrimile“ micuţei ZoeTatăl dumneavoastră, Emil Condurachi, a fost un cunoscut arheolog român, membru al Academiei. Vă explica despre ce găseaţi pe şantier?Şi tata, care a fost un pedagog remarcabil. Dar mă aciuasem pe lângă două doamne, care chiar mă lăsau să curăţ cu şpaclul.Ce-aţi găsit prima dată?Prima experienţă am avut-o la Mangalia, în ’49. Atunci am fost într-o dimineaţă la săpătura unui tumul – era un mormânt acolo. Au găsit vreo patru-cinci văsuţe din sticlă, lacrimarium se cheamă, în ele  participanţii la funeralii adunau lacrimile şi le puneau în mormânt. Mai erau câteva piese de bronz, o fibulă – nişte lucruri extraordinare. Am venit de acolo, într-o trăsură, cu două lacrimarii pe care le ţineam cu atenţie în mână. Eram mândră nevoie mare. Apoi m-am aciuat la Histria, în zona de locuire din perioada arhaică, şi găseam ciobuleţe pictate, frumoase. Ştiam deja cum se cheamă stilurile, din ce perioadă sunt. De-asta am ajuns profesor de istorie. Au încercat să mă disuadeze părinţii – au zis că e o alegere păguboasă, dar nu i-am ascultat.Inscripţie cu o răscoală de sclavi, la HistriaPărinţii dumneavoastră erau de stânga.Una era să fii de stânga şi alta era să concepi că istoria poate fi răsucită la dreapta sau la stânga, după cum ai tu chef. Tata a fost unul dintre cei mai acerbi adversari ai lui Mihai Roller – de asta a avut şi destule necazuri. Nu foarte grave, dar cred că Roller a făcut o socoteală greşită:el încerca să plaseze pioni în diferite puncte. Pe tata l-a pus pe lista membrilor corespondenţi ai Academiei în 1948. Or, sigur că merita, dar nu era singurul, era cel mai tânăr şi era ieşean, deci mai izolat. Am absoluta convingere că Roller a crezut că e un pion util, deşi a fost unul otrăvit. A făcut imediat tandem cu Constantin Daicoviciu, mai târziu şi cu Andrei Oţetea, şi s-au luptat ca nişte lei-paralei cu Roller.Zoe Petre (a doua din stânga), la 18 ani, în faţa Institutului de ArheologieRoller era, totuşi, atotputernic. A avut un moment, dar, după moartea lui Stalin, a avut un declin. Venea la Histria, pe şantier. Odată, ţin minte cum s-a întors la arheologi şi le-a strigat:„Băi! Îmi găsiţi o inscripţie cu o răscoală de sclavi? Vă dau premiul de stat la fiecare!“. Premiul era 50.000 de lei, când mama avea salariul de 350 de lei.Se crede c-a fost asasinat Roller.Nu-i exclus ca Roller să fi murit de moartea lui – era foarte bolnav, diabetic, avea o sete maladivă –, dar nu-i exclus nici să se fi omorât. Am auzit din mai multe locuri că Roller ar fi căzut mai devreme dacă Leonte Răutu n-ar fi avut o remuşcare îngrozitoare:a luat-o la ştrand pe fata lui Roller, iar nefericita a sărit într-un bazin, s-a lovit la cap şi a murit.Ştim că, în timpul României staliniste, pe o masă din această casă era un bileţel din carton pe care scria „Interzis de la rechiziţie“.Era biroul tatei, chiar în această cameră. Avea cristal pe birou, iar sub cristal era un cartonaş cu un mesaj care ne scutea de rechiziţii.Veneau securiştii în control?Sigur! Au venit de vreo trei-patru ori cât eram eu acasă.Păi, nu exista o comunicare cu superiorii lor? Cum puteau să vină la Condurachi acasă?Nu. Luau străzile la rând, nu veneau la noi anume.

Cum a sedus-o, în papuci, Emil Condurachi pe Florica

Cine locuia aici?Mama, tata, subsemnata şi sora mea. Apoi au venit şi rudele din provincie, fetele unchiului nostru, prefectul ţărănist de Blaj, care nu mai puteau rămâne în oraş, pentru că, odată cu venirea comuniştilor, le ştia toată lumea ca pe nişte paria. După ce-a murit bunica, s-a mutat un frate de-al mamei cu soţia şi fetiţa. Când s-a prăpădit bunicul, în ’58, au venit şi părinţii mătuşii mele. Casa a fost plină absolut tot timpul, deşi era concepută ca două apartamente pentru câte două persoane – bunica nu era deloc convinsă că mama o să aibă o viaţă cuminte, că o să se mărite, să aibă copii. O credeau mult mai zăpăcită decât era de fapt. Ea era destul de ascultătoare, dar râdea de bunicii mei. Le spunea că se mută din oraş, îşi ia o garsonieră, se face modistă şi practică amorul liber, s-o lase-n pace!

Tatăl lui Zoe Petre, Emil Condurachi (stânga), şi unchiul ei, Grigore Moisil, în tren, în drum spre RomaCum s-a cunoscut Florica, mama dumneavoastră, cu Emil Condurachi?Ea a făcut studii de istorie şi era şi funcţionară la Arhivele Statului – făcuse şi şcoala de arhivistică, o şcoală mai bună chiar decât École des Chartes de la Paris. Spunea că nu-şi dă licenţa, că nu mai are nevoie. Terminase facultatea, era la Arhive. Sora mai mică a bunicii, tanti Zoe, tocmai vindea o bucăţică de vie pe care o mai avea la Tulcea, aşa că i-a zis mamei:„Dacă-ţi dai licenţa, îţi dau 10.000 de lei să te duci în Italia“. Şi-a dat licenţa şi s-a dus în Italia. Bunicul i-a dat un comision:să se ducă la Şcoala de la Roma, să ducă o carte. Acolo a întâlnit un tânăr în papuci care, după o lungă conversaţie, i-a propus s-o conducă până acasă. A condus-o, pe drum s-au oprit să bea o limonadă. Mama mi-a povestit:„Era o atmosferă atât de romantică încât aş fi băut un vin, dar Emil era atât de serios, bea numai limonadă“. După aia a aflat că, în urmă cu o seară, băiatul nu fusese atât de serios.(râde) Unchiul Grigore Moisil cum era?Grigri era hazos ce nu se mai poate. Nu făcea şotii, dar spunea tot soiul de cugetări, aforisme, bancuri şi paradoxuri. Era foarte drăguţ, dar nu se prea pricepea la copii – îi trata ca pe nişte oameni mari. Mi-aduc aminte că, la 12 ani, a decis că trebuie să învăţ cum trebuie să ofer mâna pentru a-mi fi sărutată:o laşi moale şi trebuie să-i permiţi celuilalt să decidă dacă o ridică sau nu. Pe la 14 ani, m-am întâlnit cu el pe Calea Victoriei şi m-a dus la Capşa. Mi-a oferit acolo o îngheţată mai specială. De fapt, m-a întrebat:„«Coupe Jacques» îţi place?“ şi i-am spus că nu ştiu ce e aia. „Vai, nu se poate! N-ai mâncat tu «Coupe Jacques» niciodată?“. Când eram studentă, el, care era prieten cu profesorii mei, Dionisie Pippidi şi Ion Nestor, le-a dat un rendez-vous (n.r. – o întâlnire). I-a interogat la sânge să afle dacă sunt bună în meserie. Au decis că da, că am toate „acreditările“. Apoi m-a chemat şi mi-a zis:„Uite, dragă, eu n-am mofturi, ştiu că viaţa-i grea şi, dacă ai vreodată nevoie de ajutor, te rog să-mi spui“. Şi chiar m-a ajutat. Pilă de avansare nu mi-a pus, că n-a apucat, dar mi-a făcut alte favoruri – să-mi obţină o aprobare de la minister pentru a merge la un congres, de exemplu.

„Bunicul a primit intact tezaurul de la ruşi după 40 de ani“

O parte din familie era apropiată de Lucreţiu Pătrăşcanu. Au păţit ceva după epurare?E vorba de Lena Constante, sora cumnatei mamei mele, deci familie prin alianţă. Lena Constante (artistă plastică şi folclorist, soţia lui Harry Brauner, folclorist român, ambii condamnaţi în lotul Pătrăşcanu) a fost prietenă mai ales cu doamna Pătrăşcanu. Ele se mai duceau la Breaza cu Viorica Moisil, mătuşa mea. Pătrăşcanu fusese angajat într-o acţiune de relaţii internaţionale:imediat după 23 august, au fost retraşi ambasadorii din timpul lui Antonescu şi au fost trimişi, în majoritate, neprofesionişti, universitari. Mihai Ralea – în America, Simion Stoilow – la Paris. Probabil şi datorită faptului că se cunoştea cu Pătrăşcanu, Grigri (n.r. – Grigore Moisil), fratele mai mare al mamei, a fost ambasador la Ankara. Imediat după abdicarea Regelui, după ce a făcut Ana Pauker „curat“ prin Ministerul de Externe, au fost rechemaţi toţi, dar n-au fost trataţi ca vechii ambasadori burghezi. N-a trecut multă vreme şi, când a fost arestat Pătrăşcanu, a fost arestată şi Lena Constante.„Căinţa“ lui Bellu ZilberDin ce motiv a fost arestată Lena Constante?Bellu Zilber povesteşte în memoriile lui. El a fost primul arestat şi i s-au dat două variante:fie e condamnat la moarte, fie le furnizează detalii despre „banda“ lui Pătrăşcanu. Bellu Zilber a inventat „banda“ lui Pătrăşcanu, în care Lena Constante era foarte bine potrivită, pentru că fusese la Ankara şi la Istanbul, în vizită la sora sa. Atunci, a fost acuzată că, în Turcia, a luat contact cu agenturile anglo-americane. Ea şi cu viitorul ei soţ, Harry Brauner, au scăpat cel mai ieftin:12 ani.În urma poveştii inventate de Bellu Zilber.Da. Aţi văzut filmul „Căinţa“? E un film georgian unde se întâmplă ceva similar. Zilber a inventat un complot gândindu-se că, fiind atât de neverosimil, nu va fi crezut. De asta, în timpul interogatoriilor, marea insistenţă a ofiţerilor era ca toţi cei interogaţi să recunoască.Altcineva din familie a făcut puşcărie politică?Un cumnat al bunicului;bunicul era năsăudean, avea doi fraţi şi trei surori. Una dintre ele s-a măritat la Blaj cu un fruntaş ţărănist – prefect de Blaj până în ’47 –, care a intrat în puşcărie după dizolvarea PNŢ. Un alt cumnat de-al bunicului era Nicolae Drăgan, filolog, ani buni rectorul Universităţii din Cluj, senator liberal de Rodna. Fiul lui, Tudor Drăgan, mare jurist, a fost făcut membru în Consiliul de Stat şi deputat în Marea Adunare Naţională. L-au trimis în circumscripţia Rodna. Ţăranii, când l-au văzut, au fost exaltaţi:„Au căzut comuniştii, a venit domnul Drăgan!“. (râde) Ce vremuri!Bunicul dumneavoastră a fost numismat.A fost fondatorul numismaticii ştiinţifice în România şi directorul Cabinetului Numismatic de la Academie vreme de foarte mulţi ani, de dinainte de Primul Război. Când au trimis înapoi ruşii o parte din tezaur, a desfăcut lăzile cu monede:erau exact aşa cum le pusese el în 1916. Era inclusiv inventarul făcut de el atunci. Era intact.

Bunicul a făcut inventarul tezaurului în 1916?El era încă de atunci directorul cabinetului numismatic de la Academie, a făcut inventarul pentru secţia lui, a bătut lăzile în cuie, iar în 1956, la 40 de ani, a desfăcut lăzile pe care le închisese chiar el. Din tezaur a rămas enorm de recuperat, nu încape discuţie. Atunci au dat numai o parte:o parte măcar din bijuteriile Coroanei, Cloşca cu pui, câteva piese antice şi colecţia de monede. După tezaurul Băncii Naţionale mai umblăm. L-am pisălogit în 2003 în câteva emisiuni TV pe Cristian Diaconescu, secretar de stat la Externe pe vremea aceea, care negocia tratatul cu Rusia. 

În faţa casei lui Noica:„Sunt un cal de povară“

Am înţeles că eraţi apropiată de Constantin Noica.L-am cunoscut, dar nu eram apropiată. Mai mult familia mea, tatăl, Grigri, iar bunicului îi fusese elev la „Spiru Haret“.I-a fost profesor?Da. De altfel, oricine a făcut „Spiru Haret“ atunci l-a avut profesor de istorie pe bunicul meu. Era un profesor cu vocaţie, extraordinar. Tata şi-a adus aminte cum bunicul, în ultimul an înainte de pensionare, l-a rugat să-i găsească la Roma nişte diapozitive pentru lecţiile de la liceu. Era foarte dedicat profesiei – nu se ducea niciodată la liceu fără să-şi pregătească lecţia.Cum l-aţi cunoscut pe Noica?Prin ’52-’53, tata s-a dus la vila Academiei de la Câmpulung, acolo unde Noica avea domiciliu forţat. Tata avea de scris un articol foarte important şi a vrut să n-aibă alte bătăi de cap. Iar eu m-am dus să-l văd şi, într-o zi, a venit şi Noica în vizită la tata. Îmi aduc aminte că au vorbit despre „Republica“ lui Platon şi clasele de cetăţeni. Mi-am reamintit discuţia când am citit „Jurnalul de la Păltiniş“, prin ’84. M-am întâlnit cu Răzvan Theodorescu la Bibliotecă şi m-a întrebat dacă am citit cartea. I-am răspuns că îmi pregătesc o pancartă şi o să mă duc la Păltiniş cu ea, să defilez la ferestrele maestrului. Şi o să scriu pe ea:„Sunt un cal de povară!“.

„Teza lui Antonescu era ieşită din comun!

L-aţi avut printre studenţi şi pe Crin Antonescu. Cum era?

El mi-a fost student încă din anul I. Mai târziu, a venit la mine şi pentru teza de doctorat. Pe vremea aceea, îmi ţineam şi cursul, şi seminarul. Mărturisesc că de la seminar nu i-am ţinut minte numele. Însă după primul examen scris din semestrul I, având vraful de teze în faţă, una – a lui – era cu totul altfel decât restul. Ca grafie, nu numai ca mod de expunere! Chiar ieşită din comun – cu o gândire matură şi elegantă în exprimare. Ulterior, în semestrul II, a devenit un student activ, încrezător. Dar a avut şi mici accidente.

„Antonie Iorgovan a pus Constituţia pe masă:operă ştiinţifică“Despre ce e vorba?Nu ştiu din ce cauză, s-a certat cu un profesor cu care încă nu avea ore, iar nevasta profesorului l-a picat la examen. El a povestit altfel întâmplarea asta – sunt convinsă că nu vrea să vorbească de rău despre profesorii respectivi, nici nu erau oameni răi. Apoi, după Revoluţie, s-a înscris la mine, la doctorat, cu o teză foarte interesantă, despre monarhia elenistică. Şi, în ’92, după alegeri, a venit la mine şi mi-a zis:„Doamna Petre, nu-i frumos pentru un deputat să-şi mai dea şi doctoratul. Când o să termin cu deputăţia, mă întorc la doctorat“.Deci nu şi-a mai dat doctoratul?Nu.E un obicei înfrumuseţarea CV-ului după intrarea în politică.De asta eu cred că nu e un personaj banal. De altfel, ce a decis el susţinea mereu şi tatăl meu. Magistraţii romani care aveau mandat în provincie, spunea tata, aveau două interdicţii foarte clare:n-aveau voie să-şi mărite fetele în provincia unde erau guvernatori şi să moştenească ceva în timpul mandatului. Aşa şi cu doctoratul. Când eşti demnitar, nu creezi o situaţie delicată pentru comunitatea academică. Asta am spus-o şi când Adrian Năstase a dat concurs pentru poziţia de profesor – de două ori!, că o dată am reuşit să-l sabotăm. La fel am susţinut şi când a dat concurs Iorgovan (n.r. – Antonie), care a venit şi a pus pe masa Senatului Universităţii Constituţia României zicând că aia e opera lui ştiinţifică.Iorgovan a vrut să devină profesor cu „lucrarea“ Constituţia României?Da. L-am blocat o dată şi a doua oară a trecut. Virgil Măgureanu a fost şmecher şi a dat concurs pentru conferenţiat. Şi pentru asta avea lucrări, n-aveai ce să spui. Pe mine, şi-acum mă probozeşte Paul Goma că eu sunt vinovată că Măgureanu a devenit conferenţiar. Aiurea! El fusese profesor la Academia „Ştefan Gheorghiu“, avea lucrări, comisia se tăvălea pe jos să-l laude, eu ce era să fac?„Mineriada mi-a deschis ochii“Dumneavoastră aţi devenit decan fiind aleasă de studenţi, după Revoluţie.Da, vă rog. Colegii mei mai critici au zis că femeile de serviciu m-au votat. Nu, domnilor, studenţii m-au ales. La noi, au fost destui profesori contestaţi de studenţi. Dar în consiliu, căci acolo a fost votul decisiv, aveam o reprezentare studenţească destul de importantă. Şi, împreună cu acele cadre didactice care nu erau contra mea, am reuşit să iau cele mai multe voturi. Dar unii colegi nu mi-au iertat-o. Au scris despre mine că aş fi mituit studenţii cu whisky şi cafea ca să mă voteze.Dar în politică de ce aţi intrat?Motivul esenţial a fost Mineriada din ’90. Sigur, am fost „golan“, dar atunci încă putea să pară o joacă, un miting simpatic, în care noi vrem ceva şi ei vor altceva. Însă Mineriada mi-a deschis ochii şi mi-am dat seama că nu va fi niciodată bine în Universitate dacă nu e bine în rest. Şi că sunt nişte forţe extrem de violente angajate în bătălia asta. Asta a fost decisiv pentru mine, drept care am intrat în Solidaritatea Universitară şi în Alianţa Civică. Iar în ’92, când am avut semnale că PNŢ-ul ar susţine o candidatură a lui Emil Constantinescu la preşedinţie, am intrat în echipa lui pentru că ştiam că e în stare să ducă până la capăt o atare acţiune.Gheorghe Zamfir preşedinte!Era unica opţiune în care vă încredeaţi?Dintre toate posibilităţile, mi s-a părut cea mai realistă. Şi aşa a fost. Noi am plecat în sondaje, în ’92, de la 2% şi am urcat la 38% din voturi în turul doi. Dar îmi aduc aminte şi comicării. Tot pe atunci, a venit cineva la mine sugerându-mi să-l susţin la preşedinţie pe candidatul unic al Convenţiei Democrate – Gheorghe Zamfir. Persoana mi-a spus că avea el un Mercedes de culoare albă parcă, pe care îl ţine neatins, ca să-l plimbe pe Majestatea Sa Regele Mihai I. Când am auzit-o şi pe-asta… Revenind, cred că eu îl cunoşteam pe Emil Constantinescu suficient de bine cât să ştiu că era un candidat bun. Îl vedeam la Senat:era calm, surâzător, colegial, dar dintr-odată, se dădea la o parte o cortină imaginară, apărea o sabie de Toledo, şi apoi dispărea din nou. Adică avea undeva un punct unde putea fi de neînvins.„De ce să fie, domnule, sumerienii ăia primii şi nu noi?!“Tema tezei dumneavoastră de doctorat este „Formarea ideologiei democratice în Grecia antică“, scrisă în ’78. Nu aţi întâmpinat probleme?N-a fost foarte complicat pentru că, vă spun sincer, nu prea se citeau. Nu-şi bătea nimeni capul. Partea amuzantă e că unul dintre membrii comisiei, o profesoară de la Limbi Clasice, foarte conformistă, ori că a citit pieziş, ori că ţinea la mine şi a vrut să mă apere, şi mi-a scris un întreg referat cum eu îi dau cu prisosinţă dreptate lui Engels (râde). Eu scrisesem negru pe alb că teza lui Engels despre ginta greacă a fost infirmată de toate cercetările ulterioare. Mai tare s-au supărat pe mine după decembrie ’89. Am fost la congresul de istorie în ’90, la Madrid, iar când m-am întors am găsit un articol în „Libertatea“, în care eram acuzată că am spus că Zamolxes ar fi grec. Eu spusesem doar că e vorba de un mit grecesc.

Caraghios!Sunt foarte multe lucruri caraghioase. Îmi aduc aminte de un conferenţiar de la noi:fusese în URSS, unde nu făcuse ispravă mare, dar şi-a luat doctoratul acolo. Era foarte antipatic şi mă „fericea“ foarte des să merg cu el în inspecţii. La un moment dat, m-a chestionat un drum întreg, destul de lung, cum e cu scrierea în neolitic la strămoşii noştri protodaci.

Era o cucoană la Muzeul din Călăraşi care decisese că desenele geometrice de pe vasele neolitice nu erau desene, ci scriere. Şi descifra această „scriere“ cum îi trăsnea ei prin cap:jumătate greceşte, jumătate latineşte. „Ce bine-ar fi fost să fie scrieri. De ce să fie, domnule, sumerienii ăia primii şi nu noi?!“, îmi spunea conferenţiarul. Cucoana asta mai venise la Bucureşti altă dată şi-i spusese unei doamne foarte respectabile de la Institutul de Arheologie că ea, de fapt, are o falcă de fier.

„La vârsta mea, o sinecură nu e de prisos“

După ’96, aţi fost în bătaia tirului presei cu tot felul de acuzaţii.Mi se pare banal. Pentru că eu l-am auzit odată pe Bogdan Theodorescu, care e un om inteligent, spunând că „jurnaliştii sunt duşmanii guvernanţilor“. Căutatul ăsta de nod în papură personalizat e doar o variantă dâmboviţeană de intransigenţă. Nu e serios. În orice caz, eu cred că mi-au găsit mai puţine bube în cap decât se putea. Sau decât altora!

„Adevărul“, ’99:„Zoe, elogiu morţii“Ceva ce v-a marcat?Dincolo de bârfe, că au zis că am fumat în curtea unei Biserici!, au fost atacuri la lucruri pe care eu le spuneam într-un fel şi apăreau în presă altfel, cu titluri de mă băgau în groapă. De pildă, am fost la radio în timpul conflictului din Kosovo şi ziaristul care mă intervieva m-a întrebat dacă nu am impresia că bombardamentele din Kosovo seamănă cu cele din Leipzig şi din Dresda de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Eu am spus că orice viaţă e preţioasă, dar că nu se poate compara cu covorul de bombe şi măcelul de la Dresda. A doua zi după interviu, am apărut în „Adevărul“ cu titlul „Zoe, elogiu morţii“.Şi Homer mai doarmeBombardamentele din Kosovo au fost un episod foarte contestat, mai ales că s-au intersectat cu Paştele. Madeleine Albright părea să nu ştie asta.E, într-adevăr, un episod tare ciudat. Ştiu că şi noi, eu şi Andrei Pleşu, şi preşedintele Constantinescu am insistat în toate direcţiile măcar în noaptea de Înviere să nu bombardeze. Ei o ţineau morţiş că nu se poate. De fapt, n-au bombardat. Au pretins că a fost înnorat, dar a fost o noapte cât se poate de senină. Dar, înainte de asta, vorbind la telefon cu Madeleine Albright, Andrei Pleşu susţinea şi el ideea că Paştele are o dimensiune tragică în ţările ortodoxe, că ar trebui să respectăm sentimentul popular. Şi, în mod bizar, la sfârşitul acestei argumentări, doamna Albright l-a întrebat câţi catolici sunt în România. Ne-a lăsat cu gura căscată pe toţi. N-am înţeles ce voia... Dormea – până la urmă şi Homer mai doarme din când în când. Ce aveau catolicii cu ce îi spusese domnul Pleşu n-am să înţeleg niciodată.La prezidiul Partidului Acţiunea Populară, în 2003Vă reproşaţi acum unele din deciziile luate atunci?Nu. Pentru România a fost o decizie salutară. Dacă recunoaştem, iar eu recunosc şi o să susţin până când o să am glas – că, pentru România, intrarea în NATO era o necesitate absolută. Altminteri, ar fi fost în bătaia tuturor vânturilor, nici măcar anexată de alţii. Pur şi simplu jucăria soartei. Dacă acceptăm acest punct de vedere, atitudinea preşedintelui Constantinescu, a Guvernului României şi a Parlamentului au fost singurele care au deschis calea către primirea în Organizaţia Nord-Atlantică. Orice ezitare de-atunci ar fi dus la ezitări majore după.„Ce să-i mai cer lui Emil Constantinescu?“Aţi discutat cu preşedintele României, Emil Constantinescu, despre retragerea sa din cursa prezidenţială pentru al doilea mandat? Aţi fost informată în legătură cu celebrul discurs?Pe mine şi pe Dorin Marian ne-a chemat preşedintele cu o seară înainte şi ne-a spus aşa:„Uite, sondajele sunt în felul acesta, am procent încă de peste 20%, dar mi-e foarte clar că nu mai putem recupera suficient până la alegeri. În schimb, Isărescu are o şansă. M-am gândit să-l împing pe el înainte, să iau eu pasivul şi să ia el activul din ultimul an de guvernare“. Ceea ce era perfect realizabil. Ce nu ştiam atunci, decât colocvial, era acordul dintre Valeriu Stoica şi Adrian Năstase. Îmi mai spusese cineva care fusese cu ei la masă, în America, la Ambasadă:„Domn’e, erau de-o prietenie suspectă. E adevărat, amândoi jurişti, dar parcă prea erau prieteni“. Eu am vrut de la preşedintele Constantinescu aşa:1. Să-l bată pe Iliescu – l-a bătut. 2. Să asigure occidentalizarea României – a asigurat-o. Ce să-i cer mai mult? Că nu-mi place cum se îmbracă? Asta îmi aduce aminte de Sorin Roşca Stănescu.Cum aşa?Când am fost la prima reuniune internaţională la vârf, pe 14 decembrie ’96, la Dublin, preşedintele Constantinescu a avut întâlniri cu şapte şefi de state, a vorbit cu Jacques Chirac (n.r. – fost preşedinte al Franţei) de două ori, cu Romano Prodi (n.r. – fost premier al Italiei), discutau despre intrarea în NATO a României – discuţii cu greutate. Iar Roşca Stănescu ce-a scris după eveniment? Că preşedintele României avea şosetele prea scurte! Păi, în condiţiile astea, „nod în papură“ este ununderstatement (n.r. – o afirmaţie modestă).Ministrul Economiei:„Nu veniţi în România!“Guvernarea ’96-2000 are destule momente tragice, dar şi comice.Unii dintre miniştri nu mai conduseseră niciodată şi asta nu a fost tocmai bine. Dar nu cei mai nepregătiţi miniştri au fost cei care nu erau profesionişti ai domeniului pe care îl conduceau. Mureşan (n.r. – Ioan Avram) a fost un ministru foarte bun la Agricultură. Nici Dinu Gavrilescu – el era un specialist-n-a fost rău deloc, dar era o fire mai aparte, să zicem. L-am văzut într-o întrunire cărând scaune, că nu erau suficiente pentru oamenii din sală. Or, asta nu se poate! Nu sunt eu genul care îi pune pe alţii la treabă, dar, totuşi, un ministru nu cară scaune. E o chestie de management elementar. Pe de altă parte, nici toţi miniştrii cu o imagine bună nu au fost buni. De pildă, bietul Ilie Şerbănescu, care era un acid comentator, când a ajuns ministru, s-a dus la New York şi le-a zis unor oameni de afaceri adunaţi acolo:„Să nu cumva să veniţi în România, că e o nenorocire. Vă pierdeţi banii!“. Două săptămâni de ministeriat avea. El era ziarist şi nu îşi închipuia că să fii ministru e altfel.Aţi mai intra în politică dacă v-ar atrage o anumită formaţiune politică?Acum, trebuie să fim foarte realişti. O doamnă de 73 de ani nu mai e un tânăr cadru de perspectivă. Depinde de foarte multe imponderabile – de starea mea de sănătate, care nu e nici proastă, dar nici extraordinară. Şi nu depinde de o formaţiune oarecare, ci exact despre ce formaţiune e vorba, cu cine şi ce garanţii că fac o treabă utilă. Aşa am ajuns şi consilierul lui Constantinescu. Pentru că ştiam că, la o adică, într-o chestiune riscantă, fac scandal şi sunt ascultată. Cum să zic, la vârsta mea, o sinecură nu e de prisos, dar nu vreau una compromiţătoare.