Virilitate şi homosexualitate în Roma antică

Anticii aveau criterii diferite după care judecau problemele amoroase, în principiu perechile de opoziţii libertate amoroasă – fidelitate conjugală, atitudine activă – pasivă, om liber –sclav. Anticii se raportau la homosexualitate la fel ca la heterosexualitate şi nu o priveau drept o chestiune aparte.

De exemplu, sodomizarea sclavului era un fapt total trecut cu vederea, dar dacă un cetăţean se complăcea ca un sclav, era un lucru monstruos. Nenaturale sunt anumite complezenţe între bărbaţi, nu fiindcă ar fi în vreun fel contra naturii, ci contra societăţii, neconform regulilor, căci pentru antici natura era societatea, sau un fel de morală care îţi cerea stăpânire de sine. Aşadar, pe scurt, majoritatea romanilor acceptau homofilia, iar cei mai moralişti o blamau laolaltă cu toate plăcerile amoroase, care il fac pe om slab.

Politicienii erau uneori puritani pentru că orice pasiune erotică este greu de controlat şi moleşteşte soldaţii. Plăcerea trebuie anihilată indiferent pentru cine este resimţită. Platon când vorbeşte despre cetatea utopică şi condamnă pederastia, nu o face pentru a readuce dragostea pe făgaşul natural, ci militează în general împotriva pasiunii care provoacă fel şi fel de rătăciri. Sexualitatea de reproducere este singura recomandabilă, nu dragostea pentru femei. Pederastul nu este condamnabil pentru că are anumite preferinţe, ci pentru că este lacom, prea libertin. Gestul său este împotriva normelor, nu el însuşi, care nu echivalează cu un monstru.

Homofilia activă apare peste tot în texte. Sunt gusturi şi gusturi. Lui Vergiliu îi plăceau doar băieţii, împăratului Claudius doar femeile, Horatiu iubeşte ambele sexe, Cicero cântă sărutările secretarului său sclav, poeţii îl cântă pe iubitul lui Domitian, iar lui Antinoos, iubitul lui Hadrian, I se dedică chiar un cult. În literatură se pomeneau ambele iubiri, una dintre temele literaturii uşoare fiind chiar paralela între ele şi compararea plăcerilor.

Nu am putea spune că romanii au preluat indulgenţa fata de dragostea masculină de la greci. În teatrul lui Plaut, cel mai vechi din literatura latină, care apare înaintea grecomaniei, întâlnim tot felul de aluzii homofile şi cadre indigene. În calendarul numie Fastele de la Praeneste, pe 25 aprilie era sărbătoarea prostituaţilor bărbaţi. Dacă îl citim pe Catul, vom găsi la el ameninţări cu sodomizarea, ca să-şi exprime triumful asupra duşmanilor. Important în tot acest context era să fii partenerul activ, ce preferinţe nutreai conta mai puţin.

Grecii însă mai aveau o practică amoroasă al cărei gust latinii nu îl împărtăşeau. Este vorba despre iubirea unui adult faţă de efebii de origini libere care frecventau gimnaziul, unde amanţii se duceau să-I vadă antrenându-se goi. La Roma pe efebii liberi îi înlocuiau sclavii, care puteau fi oricând folosiţi de stăpâni pentru plăceri. Pentru un om liber să se preteze la a juca rolul de sclav era dezonorant. Dacă în schimb, juca rolul partenerului activ, dovedea că are un temperament dominant, foarte viril.

Conta extrem de mult ca femeile căsătorite, fecioarele şi tinerii născuţi liberi să fie respectaţi. De aceea s-a recurs la aşa-numita represiune legală a homosexualităţii, care voia să împiedice tratamentul de sclav aplicat unui om liber. Legea Scantinia din 149 a.H.r, confirmată de legislaţia lui Augustus, îl apără de viol pe tânărul liber, la fel ca şi pe fecioară. Vedem iarăşi că important nu este sexul, ci calitatea de om liber şi activ, în opoziţie cu sclavul şi cel cu comportament pasiv.

Comportamentul nu se clasifica după sex, ci după rolul activ, sinonim cu virilitatea. Marcus Aurelius se laudă de exemplu că a rezistat eroic în faţa atracţiei pentru servitorul Theodotos şi servitoarea Benedicta. Virilitatea se rezuma la acapararea bărbătească a plăcerii, iar servitutea şi efeminarea la dăruirea ei pasivă. Femeile sunt considerate oricum pasive, iar copiii nu contează nici ei prea mult, căci la Roma sunt sclavi, iar în Grecia efebi încă nedeveniţi cetăţeni, deci fără a fi în pericol de a-şi pierde onoarea. Probleme puteau interveni dacă adultul s-ar fi pus la dispoziţia lor ca să le facă plăcere, în condiţiile în care el trebuia să aibă grijă de propria plăcere pentru a fi privit drept partenerul activ, viril.

Homofilul pasiv, bărbatul care se lasa dominat, se supunea unui mare dispreţ, fiind numit impudicus sau diatithemenos. Publicul îi bănuia pe unii stoici că în spatele virilităţii exagerate ascund o feminitate, Seneca de pildă, care prefera atleţii în locul băieţilor. Homofilii pasivi erau daţi afară din armată. Bunăoară avem o anecdotă din timpul lui Claudius, care cruţă un soldat bănuit de complezenţă pe motiv că ar fi pângărit sabia călăului. Pasivitatea sexuală însemna carenţă de virilitate, un lucru extrem de grav chiar în absenţa oricăror tendinţe homosexuale.

Avem de a face cu o societate prea puţin preocupată de preferinţele sexuale, dar foarte atentă la detalii:vestimentare, verbale, comportamentale, pentru a-i depista pe cei insuficinet de virili şi a-i stigmatiza. De multe ori au fost interzise spectacolele de operă, şi în schimb înmulţite cele de gladiatori, care spre deosebire de primele nu moleşesc spiritul viril. Tot în aceeaşi notă se pomeneşte la tot pasul în surse cât de multă infamie există în practicarea sexului oral, care iarăşi, sunt o dovadă a înjosirii. Condamnabili sunt şi acei libertini care nu renunţă la plăcerile oferite de sclavi când aceştia trec de vârsta adolescenţei.

Aşadar, antichitatea nu este nici ea paradisul absenţei represiunilor, sunt şi aici principii, numai că ele ni se par uimitoare, ceea ce ar trebui să ne amintească până la urmă că toate convingerile au un caracter relativ, inclusiv ale noastre. Existau şi la ei legături nelegitime, dar acceptate moral, evocate de literatură fără condamnare, numai că cei interesaţi trebuie să evite să vorbească despre cazul lor propriu. O mare parte din cazurile de homofilie se aflau sub incidenţa criticii, dar criteriile de judecată erau complet diferite de ale noastre. Apoi, existau şi relaţiile nelegitime şi imorale, care dovedeau că făptaşul era un monstru, trecându-se de la critică la stigmatizare. În această categorie intră pasivitatea la oamenii liberi, practicile orale, homofilia feminină (amanta activă), ultima însemnând chiar o societate întoarsă pe dos.

În teorie, homofiliile trebuiau să se reducă la un singur tipar:o relaţie activă a adultului cu un tânăr care să nu simtă plăcere, ci doar să fie dominat, un tip de relaţie considerat lipsit de dezavantaje de ordin pasional. Să ne amintim că Roma este o societate machistă, axată pe masculinitate, iar manifestarea homosexuală probabil că, la nivel psihologic, rezulta din reprimarea oricăror sentimente care ar fi putut trece drept non-virile.

Referinţe:

K. Dover, Greek Homosexuality, Londra, 1979;

P. Veyne, “La famille et l’amour sous le Haut-Empire romain”, Annales ESC, 1978;

P. Veyne, Sexe et Pouvoir a Rome, Tallandier, 2005.