Viața în Bizanț după Bizanț. Familia Florescu în Valahia secolelor XVII-XVIII
Continuăm povestea vechii familii boierești Florescu în secolele XVII-XVIII. În acest capitol vom vedea cum s-au realizat o serie de căsătorii între reprezentanți ai familiei Florescu și fanarioți, un exemplu al transformării elitelor românești în unele mai urbanizate, mai sofisticate și mai cosmopolite. Vom vedea, de asemenea, cum unii reprezentanți ai familiei nu doar că au slujit în diverse Divanuri domnești, dar, deşi grecizați, au știut să se aşeze în fruntea boierilor autohtoni când domnitorul a încercat să le îngrădească drepturile. Autorul, Ion Florescu, a studiat istoria la Cambridge University, unde a primit „First with Distinction” în Istorie Modernă.
Epoca fanariotă, care a durat puțin mai mult de un veac în Valahia (din 1715 până în 1821), a fost deseori descrisă ca o ruptură clară cu trecutul din cauza deciziei otomane – după domniile lui Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir – de a nu mai permite domnilor locali să fie aleși pe tronul Valahiei, respectiv Moldovei. În realitate, deja de mai bine de un secol înainte, societatea și cultura din spațiul românesc se aflau într-un proces de transformare datorat prezenței crescânde a familiilor grecești.
Am văzut în episoadele anterioare că până și cei mai timpurii domni români trebuiau să caute sprijin la Constantinopol (de obicei prin mite generoase) pentru candidaturile lor la tron. Mai târziu, Mihai Viteazul a contat foarte mult pe legăturile de la Constantinopol ale unchiului său, Andronic Cantancuzino, pentru a fi ales la conducerea Țării Românești. La sfârșitul secolului al XVI-lea, prezența grecească în Valahia era suficient de puternică încât s-a considerat necesară includerea unei clauze în tratatul cu Sigismund Bathory, potrivit căreia niciun grec să nu fie inclus între cei 12 boieri chemați de Mihai Viteazul în Dieta din Transilvania. Iar de-a lungul secolului al XVII-lea, membri ai mai multor familii grecești, mai cu seamă Cantacuzino și Ghica, au ocupat tronul valah. Așa cum a explicat marele istoric britanic, R.W. Seton-Watson, în Istoria poporului român, despre influența crescândă a fanarioților putem spune că „au existat fără îndoială două faze distincte – cea a răspândirii (1634-1711) și cea a dominației directe (1711-1821)”.
Cine sunt fanarioții și de ce erau interesați de Țările Române
Factorul care a asigurat influența tot mai mare a grecilor în viața românească a fost, fără doar și poate, accesul privilegiat la sultan și la Curtea sa, de care se bucurau grecii din cartierul Fanar din Constantinopol. Inițial, după căderea Bizanțului, grecii locali nu puteau urca pe scara socială decât prin apostazie (renunțarea la credință, n.r.). Însă, la scurt timp după aceea, grecii din Constantinopol s-au putut concentra pe cele două domenii în care otomanii nu aveau nicicând să intervină:biserica ortodoxă, care a rămas singurul depozitar al identității naționale grecești, și lumea negoțului, ce le era interzisă turcilor. În consecință, unele familii grecești au adunat averi colosale servind drept bancheri și furnizori de diverse produse sau servicii la Curtea otomană.
S-au implicat și în aranjarea unor plăți – atât prin numerar, cât și prin credite – pentru numirea în diverse funcții patriarhale sau episcopale, iar apoi, prin extensie, în multe funcții seculare, inclusiv cele două tronuri ale Valahiei și Moldovei. Prin urmare, cele două principate românești au ajuns curând cele mai valoroase zone de influență pentru grecii fanarioți, care au găsit oportunități de profit în aranjarea mitelor pentru obținerea unui tron – inițial pentru candidații români, apoi pentru cei greci. Tot o oportunitate de profit a fost și stabilirea exportului de tot soiul de mărfuri, dar mai ales cereale, din principate, pe măsură ce acestea au devenit grânarul indispensabil al Constantinopolului (care ajunsese deja la o populație de 700.000 oameni în secolul al XVII-lea).
Mai mult, pentru că principatele române au reușit să-și păstreze un statut de independență cvasi-autonomă în cadrul Imperiului otoman, ele au devenit locații atractive pentru fanarioții care căutau să-și investească profiturile în proprietăți funciare, deseori căsătorindu-se în familii autohtone. Un factor important a fost și relativa autonomie pe care biserica ortodoxă o păstrase în spațiul românesc, în comparație cu alte teritorii subjugate de turci. Chiar la începutul secolului al XVII-lea, în timpul domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu, noile mănăstiri românești au început să fie „închinate” centrelor ortodoxe străine, precum Muntele Athos, Sinai sau Ierusalim, iar greaca a înlocuit slavona în biserica românească, utilizată oricum relativ artificial, din moment ce prea puține texte bisericești foloseau limba română. Prin biserică, greaca a devenit și limba folosită la Curtea domnească.
Teodora şi State Tomaras
Prima căsătorie dintre un Florescu și un grec a avut loc la mijlocul secolului al XVII-lea, când familia s-a trezit din nou fără succesori pe linie masculină, iar Teodora Florescu, cea care moștenise moșiile familiei, a decis să se mărite cu un negustor grec pe nume State Tomaras, care a preluat numele de Florescu. Teodora era strănepoata lui Socol Florescu, cel care fusese ucis în urma unei revolte a mercenarilor în vremea lui Matei Basarab. Socol avusese mai mulți copii, iar cel de-al doilea fiu al său, Vintilă Florescu, a avut o carieră de succes, servind în Divan ca postelnic și apoi paharnic, dar și în armată, drept căpitan. Vintilă și-a numit moștenitorul Socol, în onoarea tatălui său, însă acesta nu a avut niciun fiu, iar povara perpetuării numelui familiei a căzut pe umerii surorii sale, Teodora. Tomaras, cel pe care aceasta l-a ales drept soț, era un negustor din București care pătrunsese cu succes la Curtea lui Matei Basarab, furnizând blănuri și piei pe care le cumpăra de la un frate din Kiev, ilustrând astfel maniera în care familiile grecești și-au creat cu succes rețele comerciale în întreaga regiune.
Pentru o femeie din înalta aristocrație, decizia de a se căsători cu un negustor era aproape de neconceput. Ca regulă generală, românii acelor vremuri nu activau în comerț, iar boierii nu se implicau nici ei în astfel de activități, față de care resimțeau, probabil, un profund dispreț. Totuși, căsătoria denotă rolul din ce în ce mai important al comerțului în societatea valahă, rol strâns legat de talentul antreprenorial al grecilor, care au pus bazele multor porturi comerciale peste tot în Imperiul otoman, dar și dincolo de granițele sale. Într-adevăr, spre deosebire de boierii români, aristocrația greacă din Constantinopol, care era profund urbană, nu arătase – din vremea căderii Bizanțului – o astfel de aversiune față de comerț. Dacă familiile de boieri români, precum Floreștii, s-au obișnuit treptat cu lumea comerțului, acest fapt s-a datorat în principal căsătoriilor cu greci.
Tomaras nu venea dintr-o mare familie fanariotă, însă el și Teodora au avut un fiu, pe nume Stoian, care s-a căsătorit în puternicul clan al Cantacuzinilor, care-și trăgeau originile de la unul dintre împărații târzii ai Bizanțului. Avea să fie prima din mai multe căsătorii dintre Florești și Cantacuzini, ultima având loc în secolul XX, când George Florescu s-a căsătorit cu Marga, fiica faimosului Cantacuzino „Nababul”, considerat la vremea aceea cel mai bogat om din România. Soția lui Stoian, Ana „Ancuța” Cantacuzino, era fiica lui Constantin Cantacuzino, care se număra deja printre cei mai bogați oameni din Valahia, și era rudă cu doi dintre viitorii domni ai Țării Românești, inclusiv Șerban Cantacuzino, a cărui domnie avea să dureze 10 ani și să aducă o perioadă de pace, prosperitate și realizări culturale, consolidate în vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Istrate Florescu, supranumit Zlatovici – „Fiul aurului”
Astfel, Stoian Florescu era reprezentantul unei vechi familii românești, dar era pe jumătate grec, și-și construise legături puternice cu lumea negustorilor greci și, prin căsătorie, cu cea mai înaltă aristocrație fanariotă, din ce în ce mai influentă în conducerea Valahiei. El avea să își folosească moștenirea, legăturile și expunerea la lumea comerțului spre propriul avantaj financiar, ipotecând proprietățile familiei pe care le moștenise pentru a lua bani cu împrumut, pe care îi împrumuta apoi altora pentru profit. Acționând astfel într-o perioadă de relativă prosperitate, a sporit semnificativ averea familiei prin reinvestirea profiturilor în pământuri, mărind proprietățile familiei Florescu. Stoian și Ancuța Cantacuzino au avut trei copii:Marica, care s-a căsătorit cu Radu Golescu, strămoșul renumiților revoluționari de la 1848;Safta, care s-a căsătorit cu un boier moldovean;și un fiu numit Istrate în onoarea bunicului State Tomaras. Istrate avea să moștenească atât de multe proprietăți și atât de mulți bani de la părinții săi încât a ajuns să fie cunoscut drept Zlatovici – „Fiul aurului”.
Istrate Florescu era binevenit la curtea vărului său, Șerban Cantacuzino, care a domnit în Valahia între 1678 și 1688, însă – și acest fapt poate fi un indiciu al stabilității și prosperității acelor vremuri din istoria românească – el pare să fi fost mai interesat de administrarea proprietăților sale decât de o carieră în politică. S-a căsătorit cu o femeie dintr-o familie de boieri, pe nume Voichița Poenaru, o rudă a lui Vlad Țepeluș (cel care se căsătorise cu Maria Florescu), iar nunta lor fastuoasă a fost menționată în tabelele vistieriei statului, de unde știm că a costat 508 taleri de argint și 750 ducați de aur, o sumă uriașă pentru acea vreme. El a reconstruit biserica și conacul de la Florești, precum și mănăstirea familiei de la Găiseni, decorată cu potrete ale părinților săi și ale celor cinci copii ai lor (Constantin, Smaranda, Eudoxia, Pulcheria și Ancuța). Din nefericire, biserica a fost distrusă în 1918, așa că astăzi nu mai știm cum arătau membrii familiei.
Politică de căutare a siguranţei la nord de Carpaţi
Când Șerban Cantacuzino a murit, în anul 1688, unicul său fiu avea cinci ani, așa că Divanul de boieri l-a numit domn pe Constantin Brâncoveanu, inaugurând una dintre cele mai lungi și cele mai înfloritoare domnii din istoria românească, mai ales din punct de vedere al culturii și al artelor. Brâncoveanu este exemplul perfect al domnului greco-român, iar stilul arhitectural și ornamental cunoscut drept „brâncovenesc” are evidente influențe bizantine. Mama lui era Stanca, sora lui Șerban Cantacuzino (prin urmare, el avea legături strânse cu una dintre cele mai puternice familii din Fanar), iar bunica sa era soră a lui Constantin Basarab, permițându-i astfel să pretindă că se trage din cea mai veche dinastie valahă. Constantin Brâncoveanu era deja extrem de bogat la momentul ascensiunii pe tron, moștenind domenii uriașe formate din circa 200 de sate, dar și mai multe proprietăți de la bunicul său Preda și din linia Basarabilor. Așa cum Stoian Florescu era cunoscut drept Zlatovici, una dintre poreclele lui Constantin Brâncoveanu era „Altyn Bey”, Prințul Aurului.
Familia Cantacuzinilor la Mănăstirea Hurezi – între fete apare și Ana, soția lui Stoian Florescu
Ca văr al lui Constantin Brâncoveanu, Istrate Florescu s-a bucurat în continuare de acces la Curtea domnească, iar domnul – contemporan al lui Ludovic al XIV-lea – a folosit cultura și o Curte urbanizată ca modalități de centralizare a puterii. În acest context trebuie să privim gestul său de fondare a primei Academii românești, menite să educe elita valahă, chiar dacă, deloc surprinzător, limba de învățământ era greaca clasică. Probabil pentru a rămâne aproape de această Curte ceva mai formală, formată în jurul noului Palat domnesc de la Mogoșoaia, Istrate s-a simțit obligat să-și extindă proprietățile prin achiziționarea unor pământuri (ce aveau să devină moșia Florești) aflate la nord de București, zonă ce a ajuns să fie cunoscută drept Floreștii de Sus, în timp ce a doua moșie a sa, mai aproape de capitală, a devenit apoi Floreștii de Jos.
În curând, a devenit clar pentru membrii Curții lui Brâncoveanu că această epocă de aur era din ce în ce mai instabilă din cauza încercuririi la care era supus Imperiul otoman din partea vecinilor – Imperiul Habsburgic, Polonia și Rusia. Lucrurile se agravează mai ales după Pacea de la Karlowitz din 1699, prin care întreaga Ungarie, Transilvania și Banatul au revenit sub conducere habsburgică. Acest tratat a marcat începutul declinului pentru Imperiul otoman, și atât Constantin Brâncoveanu, cât și Dimitrie Cantemir, rivalul său de pe tronul Moldovei, au fost obligați să ducă un joc constant de înșelăciuni pentru a ține în șah cele trei puteri, năzuind în secret la o „eliberare” austriacă (în cazul lui Brâncoveanu) sau la una rusească (în cazul lui Cantemir). În această perioadă, Istrate a luat decizia înțeleaptă de a da la schimb una dintre proprietățile din București pentru o casă mare din interiorul cetății Brașov, dincolo de graniță în Transilvania, imitând politica de căutare a siguranței la nord de Carpați practicată de generațiile precedente ale Floreștilor. Este interesant că însuși domnul Brâncoveanu a făcut același lucru, fiind deci pe deplin conștient de poziția sa tot mai precară.
Fluidizarea identităților:folosirea alternativă a numelor grecești și românești
Însă Istrate nu avea să se folosească de această casă, căci a murit la o vârstă relativ timpurie, pe 22 martie 1708, lăsând în urmă o văduvă, pe Voichița, și o fiică, Ancuța. Brâncoveanu a avut grijă să-i scrie primarului din Brașov, anunțând moartea „vărului nostru” și explicându-i acestuia că va trimite un sol să aibă grijă de casa lui Istrate și să se asigure că Voichița va primi veniturile din închirierea acesteia. Brâncoveanu a fost și foarte interesat de aranjarea unei căsătorii pentru nepoata sa, Ancuța Florescu. În 1713, ea s-a căsătorit cu un tânăr doctor grec, pe nume Antonache Calliarch, fiul lui Pantaleon Calliarch (1660-1725), doctorul personal al lui Brâncoveanu, un om foarte cunoscut la Curte pentru erudiția sa, care adunase o uriașă colecție de cărți de-a lungul vieții.
Familia lui Pantaleon provenea din insula greacă Chios, care jucase un rol important în rutele comerciale din Mediterana de Est, și pe care turcii o cuceriseră de la genovezi în 1566. El a fost angajat pentru prima oară de Brâncoveanu în 1694, pentru un salariu anual de 1600 de taleri, primind totodată cadouri valoroase din partea domnului cu ocazia sărbătorilor oficiale. Fiul său, Antonache, a fost trimis să studieze la școala iezuită de la Sibiu, apoi și-a terminat studiile în medicină la Universitatea din Padova – ca parte a statului Veneției, aceasta era universitatea la care mergeau, în mod tradițional, grecii din Levant ce doreau să studieze în Occident.
Căsătoria lui Antonache cu Ancuța a fost cea de-a treia uniune cunoscută dintre un Florescu și un grec, precum și a treia oară când numele Florescu a fost transmis mai departe pe linie feminină, căci Antonache Calliarch avea, în timp, să preia numele familiei și să-l transmită copiilor săi. Cu toate acestea, el a fost suficient de isteț încât să-l folosească sporadic pe timpul vieții, semnându-se Calliarch atunci când avea nevoie să-și accentueze rădăcinile grecești, și Florescu atunci când o identitate românească era mai convenabilă, sugerând astfel fluiditatea celor două naționalități la acea vreme. În acest fel, căsătoria Calliarch-Florescu a ilustrat în mai multe feluri cultura de fuziune româno-greacă pe care Brâncoveanu căutase să o obțină. Domnul însuși a oficiat nunta Ancuței cu Antonache, cărora le-a fost naș, iar mirele a fost numit postelnic la Curte.
Constantin Brâncoveanu
Antonache nu l-a servit pe Brâncoveanu pentru multă vreme. În 1715, domnul și familia sa au fost capturați și duși la Istanbul, acolo unde au fost executați fără milă la ordinul sultanului pentru „trădarea” de a fi complotat cu puterile inamice, Imperiul Habsburgic și Rusia. S-a instaurat astfel secolul fanariot, în timpul căruia 33 de domni proveniți din 12 familii fanariote au domnit în Valahia și Moldova (în medie, un domn la doi ani). Deși cei mai mulți dintre domnii fanarioți erau greci proveniți din cartierul Fanar din Constantinopol, este important să ne amintim de fluiditatea identității naționale de atunci. Așa-zișii fanarioți i-au inclus și pe cei din familia Ghica, de origine albaneză, și pe domnii Racoviță, de origine aromână, precum și alte familii grecești care se românizaeră într-o mai mică sau mai mare măsură.
Antonache Calliarch-Florescu, un lider în fruntea boierilor pământeni
La scurt timp după sfârșitul tragic al lui Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, un foarte iscusit domn, expus într-o oarecare măsură la ideile iluministe, a fost numit pe tronul valah. Însă preferința sa pentru greci în defavoarea boierilor locali, și apoi persecuțiile împotriva clasei boierilor locali, inclusiv uciderea unora dintre ei, precum și a respectatului Mitropolit Antim, a dus la un complot al boierilor valahi pentru îndepărtarea lui și eliberarea țării de către austriecii tot mai puternici care atunci conduceau Transilvania. Este interesant că Antonache, asumându-și rolul de boier român în pofida originilor grecești, s-a aflat în fruntea acestor comploturi.
Când fratele lui Nicolae, Ioan Mavrocordat, a devenit noul domn al Valahiei în 1717, Antonache și familia sa s-au exilat la Sibiu, acolo unde tatăl său depusese 10.000 de ducați la o bancă locală, bani ce le-au permis să ducă o viață confortabilă. La Sibiu, Antonache s-a împrietenit cu generalul austriac Steinville, care comanda armata imperială din Transilvania;acesta a confirmat prezența „unui anume nobil pe nume Calliarchi”. Într-adevăr, Antonache a devenit curând liderul unui grup de boieri valahi pro-austrieci exilați în Transilvania, iar pe 23 septembrie 1717 a semnat o petiție către Prințul Eugen de Savoia, marele comandant al forțelor imperiale, cerându-i eliberarea Valahiei de turci și demiterea lui Ioan Mavrocordat. Anul următor, Mavrocordat a acordat o amnistie boierilor valahi cu condiția ca aceștia să revină în țară;în caz contrar, toate averile lor aveau să fie confiscate și incluse în vistieria domnească. Antonache a refuzat să se întoarcă, iar pe 12 august 1718 le-a mai trimis o adresă austriecilor, de data aceasta însuși împăratului Carol al VI-lea, cerând permisiunea – ce i-a fost și acordată – de a rămâne în Imperiul habsburgic.
Poate părea ciudat că Antonache, un grec, a adoptat o poziție atât de fermă împotriva lui Mavrocordat, și el tot grec, mergând atât de departe încât să facă o petiție pentru eliberarea Valahiei de sub conducere otomană, deci și greacă. Însă educația sa timpurie la școala iezuită din Sibiu, urmată de studiile la Padova, trebuie să-i fi deschis ochii către lumea tot mai luminată din Europa Centrală, pe care o putea compara cu relativ înapoiata Valahie de la începutul epocii fanariote. Mai mult, studiile sale la Sibiu, acolo unde își avea baza guvernatorul austriac al Transilvaniei, trebuie să-i fi facilitat legături cu austriecii care locuiau acolo, transformându-l în liderul înnăscut al grupului de boieri valahi exilați. În fine, Antonache se identifica foarte strâns cu interesele boierilor valahi din partea familiei soției sale, mai mult decât cu rădăcinile sale grecești. Pe scurt, el se româniza. Nu este o coincidență faptul că în ambele apeluri pentru intervenția austriacă în treburile Valahiei care s-au păstrat, el s-a semnat Florescu și nu Calliarch, accentuându-și astfel identitatea românească.
Biserica de la Florești, ctitoria comisului Stoian Florescu și a lui Istrate și Voichița Florescu
În slujba lui Constantin Mavrocordat
În total, Antonache și familia sa au petrecut 13 ani în ținuturile guvernate de habsburgi, care au ajuns între timp să includă și Oltenia, acolo unde un grup de boieri l-a ales pe Gheorghe Cantacuzino Ban, acesta domnind ca supus al împăratului Austriei. În acele vremuri, pro-austriacul Antonache a primit titlul de „Graf” (conte), iar vechea stemă a Floreștilor a fost schimbată:de la un simplu leu cu o floare în mână, aflat deasupra unei coroane cu cinci sfere, la o coroană cu nouă sfere deasupra unui leu ce are în mână o floare, plasat peste acvila valahă.
Totodată, ar putea părea surprinzător faptul că, atunci când Antonache a revenit în Valahia în 1730, el a început o lungă și înfloritoare carieră în serviciul fiului lui Ioan Mavrocordat, Constantin. Însă acesta era un personaj foarte luminat și avea să devină unul dintre cei mai mari domni ai Valahiei, ale cărui reforme au câștigat chiar laude în gazeta franceză „Mercure de France”, în 1742. Antonache a intrat în Divanul lui Constantin la scurt timp după întoarcerea în Valahia, dar – fapt interesant, deși poate nu chiar surprinzător – a ales să se semneze Calliarch, nu Florescu. A fost numit clucer (1739-1740), apoi Ban al Craiovei (1742-1744), a doua cea mai înaltă poziție din principat, echivalentă cu cea de Duce sau Guvernator. El a fost al doilea membru al familiei Florescu care a deținut această funcție. În cele din urmă, a devenit vistier între anii 1745-1748, un rol foarte important, căci presupunea implementarea reformelor financiare importante ale domnului. Ar putea părea ciudat și faptul că domnul Constantin Mavrocordat s-a bazat atât de mult pe unul din principalii oponenți ai domniei tatălui său. A resimțit, probabil, lipsa unor oameni talentați care să-i implementeze reformele luminate și a văzut în Antonache ceva asemănător sieși, grație culturii sale grecești și a trecutului său, a erudiției și talentului lingvistic, precum și a expunerii la obiceiurile Vestului și la idealurile Iluminismului.
Spre sfârșitul vieții, Antonache a fost proprietarul unui frumos conac înconjurat de o mare livadă și de o grădină, aflate în apropierea dealului Colentina, într-o zonă numită pe atunci Florești, dar care astăzi este parte din București și este cunoscută drept Floreasca. Acolo, el l-a primit, în 1738, pe comandantul trupelor otomane. În plus, el mai deținea și o moșie în Băneasa, la nord de București, și o casă mai la sud, aproape de râul Dâmbovița, lângă biserica Sf. Spiridon Vechi, care a fost inițial capela acestei case și care fusese, probabil, construită de Stroe Florescu pe un teren ce-a aparținut inițial familiei Cantacuzino. În 1748, Constantin Mavrocordat a reconstruit biserica și a închinat-o Patriarhiei din Antiohia cu ocazia vizitei Patriarhului la București. Ca multe alte biserici din capitală, aceasta avea să fie distrusă de Nicolae Ceaușescu, apoi reconstruită. Anul 1748 a fost și cel al morții lui Antonache. El nu a fost înmormântat, după tradiție, la mănăstire a Floreștilor de la Strâmbu-Găiseni;tatăl său l-a înmormântat la Biserica Sf. Ioan al Grecilor de pe Calea Victoriei (și ea demolată ulterior – n.r.), un alt indiciu al elenizării continue a familiei, precum și al modului în care viața de familie a Floreștilor se concentra din ce în ce mai mult în capitală și în jurul acesteia. Este interesant de observat că decizia de a-i înmormânta pe membrii familiei în Biserica Sf. Ioan a fost schimbată după sfârșitul epocii fanariote, când Floreștii au ales ca loc de veci mănăstirea Țigănești, din apropiere de Snagov.
Amestecul româno-fanariot în formarea elitei românești
Antonache și soția sa, Ancuța, au avut trei copii:o fiică, Smaranda, care s-a căsătorit cu Constantin Kretzulescu, ce-avea să devină Ban al Craiovei, apoi vistier al Valahiei;o altă fată, pe nume Eudoxia, care s-a căsătorit în familia moldoveană Sturdza;și un fiu, Constantin, care și-a început cariera politică în 1738, când a fost numit postelnic, apoi spătar, în 1753, și clucer în deceniul următor. Acesta s-a căsătorit cu o româncă pe nume Arghira Merișanu, fiica marelui vornic Barbu Merișanu, care a servit sub Constantin Mavrocordat, apoi sub Constantin Racoviță și cei doi domni Ghica, Grigore și Matei. Fiul său, Ioniță, s-a căsătorit cu Ana Ghika, fiica Banului Dumitrache Ghika și a soției sale, Maria Văcărescu. Această perioadă a fost marcată de constantele invazii ale teritoriului românesc de către austrieci și ruși, iar Constantin a apucat perioada campaniei austro-ruse împotriva turcilor, din anii 1735-1739. Tradițional, Floreștii fuseseră pro-austrieci, dar acest război s-a dovedit a fi o dezamăgire. Tratatul de la Belgrad din 1739 a avut ca rezultat cedarea de către austrieci a Banatului Olteniei, inclusiv a unor pământuri deținute în mod tradițional de familia Florescu. Aceste evenimente au coincis și cu transformarea Rusiei în cea mai puternică forță împotriva turcilor, punctul culminant fiind atins în vremea Ecaterinei cea Mare sub forma faimosului tratat de la Kuciuk-Kainargi din 1774, care a marcat o nouă fază a istoriei românești. Tratatul i-a permis Ecaterinei să se prezinte pe sine drept apărătoarea poporului „dac” împotriva turcilor, atrăgând astfel sprijinul multor boieri care, anterior, priviseră către Austria ca principala speranță pentru eliberare.
Trei generații ale familiei Florescu în secolele XVIII-XIX
Spre sfârșitul epocii fanariote, Floreștii au rămas în continuare implicați în politica regimului. Ioniță Florescu (1741-1801) a deținut mai multe funcții în Divan, inclusiv stolnic (1783), paharnic (1785), clucer (1791), vornic (1795) și efor (administrator) al fundației mănăstirești Pantelimon, care includea și un spital. El a fost și primar al Bucureștiului, prefect și guvernator al județului Dâmbovița (1799-1801). Soția sa, Ana Ghika, era membră a familiei fanariote care dominase țările române în acea perioadă. În pofida numelui de familie românesc, Ioniță și Ana au continuat să vorbească greaca acasă, așa cum făcuseră și tatăl și bunicul lui Ioniță. Cei doi au avut șase copii;cel mai mare, Iordache, născut în timpul Revoluției Franceze, a intrat în Divan în 1812 și a murit în 1848. Soția lui Iordache, Ana, era sora lui Alexandru Suțu, ultimul prinț fanariot, care a murit în 1821. Funeraliile sale au marcat nu doar sfârșitul vieții lui, dar pot fi privite și ca finalul simbolic al unei întregi epoci, la care – după cum se cuvenea – au fost prezenți Iordache și fratele său Emanoil, ca reprezentanți ai întregii familii Florescu.
Românii se mândresc cu moștenirea lor bizantină, dar au fost învățați să disprețuiască epoca fanariotă. În realitate, este imposibil să le separi. Deși Nicolae Iorga, în cartea Bizanț după Bizanț, a explicat cum lumea Bizanțului a supraviețuit căderii Constantinopolului, teritoriile României din zilele noastre au jucat cel mult un rol periferic în timpul Imperiului Bizantin, care se întindea doar până în regiunea Dobrogei. În timp ce primii domni valahi și-au modelat Curțile după modelul bizantin, acestea au fost adaptate nu direct după Bizanț, ci după copiile bulgare sau sârbești. În consecință, doar datorită prezenței crescânde a grecilor în ținuturile românești în secolele XVII-XVIII, și mai ales a fanarioților, lumea Bizanțului a pătruns pe deplin în societatea și cultura românească. Această asimilare a creat o nouă civilizație de fuziune româno-greacă, care a avut ca rezultat transformarea elitelor românești, ce-au devenit tot mai urbanizate, mai sofisticate și mai cosmopolite. Identitatea acestor elite a devenit tot mai fluidă, pe măsură ce familii românești ca Floreștii s-au elenizat – învățând greaca la școală, mergând la biserici unde se folosea limba greacă și căsătorindu-se în familii grecești –, în timp ce grecii se românizau prin traiul prelungit în spațiul românesc, timp de mai multe generații, și prin căsătorii cu reprezentați ai familiilor autohtone.
În cele din urmă, când ecoul Revoluției Franceze a adus primele sentimente naționale în țările române, la începutul secolului al XIX-lea, în mod paradoxal tocmai expunerea elitelor românești la lumea cultivată, urbană și cosmopolită a fanarioților le-a făcut să fie atât de receptive la ideile noi, și – prin asta – le-a ajutat să-și redescopere românitatea. Atunci când a avut loc prima revoluție română, la 1848, a fost mai mult decât nimerit ca grecii românizați precum cei din familia Rosetti să joace rolul principal, în timp ce revoluția în sine a fost plănuită în secret în casa Floreștilor, cei care se elenizaseră atât de mult în secolele precedente.
Îi mulţumesc unchiului meu, răposatul profesor Radu R. Florescu, profesor emerit de istorie la Boston College, pentru că mi-a inspirat un real interes față de istoria familiei noastre și de cea a României. Cea mai recentă carte a sa, Dracula’s Bloodline, scrisă în colaborare cu binecunoscutul medievalist Matei Cazacu, cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Franța, mi-a pus la dispoziție o mare parte din sursele și informaţiile necesare pentru realizarea articolelor din seria istoriei familiei Florescu. Ediția în limba română a cărții sale a fost publicată recent de editura Corint, cu titlul:Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu.
