Bătălia de la Petrovaradin  (Tablou de Jan von Huchtenburg, copyright Wikimedia Commons)

„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718

Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII, războaie care au avut un profund impact asupra Țărilor Române și al întregii Europe de Est. Fapt mai puțin cunoscut, o bună parte a ostilităților s-au desfășurat între otomani și venețieni, dar evenimentele militare hotărâtoare au avut loc la Petrovaradin, Timișoara, în Țările Române și Transilvania, bătălia finală fiind dată la Belgrad în 1717.  

La 8 decembrie 1714, Imperiul Otoman declara război Veneției și ataca Moreea, posesiunea acesteia din Grecia, motivând că venețienii acordaseră ajutor muntenegrenilor și se angajaseră în hărțuieli navale împotriva navelor otomane. 

Serenissima nu se afla în situația de a se apăra singură în fața asaltului otoman și avea probleme în a-și găsi aliați, din motive politice și logistice. În Războiul pentru Succesiune la Tronul Spaniei (1701-1714), Veneția fusese împotriva Austriei, statul creștin cel mai apropiat de actualul teatru de război. Populația din Moreea era sătulă de fiscalitatea și abuzurile venețiene, cât și de propaganda catolică exercitată foarte insistent. Fortificațiile din peninsulă se aflau într-o stare foarte proastă, munițiile și proviziile lipseau, iar cei 7.000 de soldați în slujba dogelui nu reprezentau o opoziție serioasă pentru otomani. Fortificațiile venețiene au căzut una după alta, iar flota nu a intervenit deloc.

Pacea de la Karlowitz, otomanii și austriecii

Otomanii au trimis o solie la Viena, asigurându-i pe austrieci că Poarta nu are de gând să amenințe Austria, ci doar Veneția, care ar fi încălcat prevederile păcii de la Karlowitz din 1699. Cabinetul vienez nu avea însă nici o intenție de a-i lăsa pe otomani să avanseze în Peninsula Balcanică după bunul plac, dar nu putea interveni imediat, deoarece războiul său împotriva Spaniei nu se încheiase; finanțele erau secătuite din cauza celor două războaie: Războiul pentru Succesiune la Tronul Spaniei și Războiul Curuților (1703-1711); trupele erau extenuate; frontul era prea departe spre sud față de posibilitățile logistice ale austriecilor; trenul de bagaje era practic inexistent.

Încercările de a găsi aliați au eșuat, Spania – inamicul Austriei! – fiind singura care și-a arătat disponibilitatea de a interveni. Posibilitatea intervenției regatului iberic neliniștea Viena mai mult decât o invazie otomană. 

Din Constantinopol, rezidentul imperial von Fleischmann a anunțat că otomanii vor de fapt un război împotriva Austriei și recucerirea teritoriilor pierdute la pacea de la Karlowitz din 1699. 

Observând avansul rapid al armatelor sale, Marele Vizir Damad Ali a refuzat pacea propusă de olandezi și a cerut trupelor să cucerească cât mai multe fortificații pe malul Adriaticii, direcția ofensivei devenind astfel destul de clară.

Austriecii au reacționat astfel prompt. În fruntea Hofkriegsrat-ului (Marele Consiliu de Război) se afla Eugeniu de Savoia, comandant de succes cu experiență militară foarte bogată, care a optat pentru cucerirea Banatului, singura posesiune otomană de la nord de Dunăre și la vest de Carpați, un adevărat ghimpe în coasta imperială și o bază foarte bună de atac a otomanilor împotriva Transilvaniei și a Ungariei. Nici o acțiune militară de amploare nu putea fi dusă la sud de fluviu cu garnizoanele otomane intacte în Timișoara, Mehadia, Orșova etc.

La 2 aprilie, totuși, Eugeniu a trimis o scrisoare către Fleischmann la Constantinopol, prin care îi cerea acestuia să înmâneze un ultimatum Marelui Vizir. Prin acest act, Austria îi amintea oficialului otoman că ea este garanta păcii de la Karlowitz, drept care otomanii erau somați să redea de îndată Veneției Moreea și celelalte cuceriri, și să-i plătească despăgubiri. În Divan, Marele Vizir a dat citire ultimatumului și a cerut celorlalți înalți oficiali otomani să considere actul respectiv ca fiind de fapt declarația de război a Vienei împotriva Porții. 

Unii viziri s-au pronunțat pentru o „expectativă armată”, adică doar măsuri defensive. Marele Vizir a fost de acord și a ordonat armatei să se adune la Belgrad și să fie pregătită să acționeze în orice clipă spre Ungaria; tătarilor li s-a ordonat să vină la Hotin, de unde puteau amenința Transilvania și ține sub observație Rusia.

Din nou, puterile maritime Olanda și Anglia și-au oferit bunele oficii, dar, de această dată, Eugeniu de Savoia a fost cel care a refuzat. 

Fleischmann a transmis Vienei că armata otomană atingea în jur de 80.000 de oameni, dintre care circa 60.000 infanterie și 15.000 cavalerie. Tătarii erau estimați între 10.000 și 40.000 călăreți. 

În același timp, armata otomană care se apropia de Corfu era estimată la 30-40.000 soldați, iar flota la 75 de nave de război. 

Pregătirile austriecilor pentru război

Eugeniu de Savoia avea motive să fie încrezător în succesul unei acțiuni militare imperiale. În primul rând, era încrezător în geniul său militar; corpul ofițeresc era disciplinat și experimentat în cumplitele războaie din ultimii 20 de ani și mai bine; trupele erau de asemenea disciplinate, extenuate dar experimentate, și cu moralul ridicat. Eugeniu dispunea în 1714 de 137.600 de oameni sub arme, (45 regimente de infanterie și 42 regimente de cavalerie), și circa 30.000 de trupe de graniță, în special croați și sârbi, plus 19 regimente de infanterie și 25 de regimente de cavalerie în Ungaria și Transilvania.

Eugeniu de Savoia  (copyright: Wikimedia Commons)
Eugeniu de Savoia (1712). Tablou de Godfrey Knelle

Luând în considerare efectivele otomane inamice, comandantul austriac a cerut suplimentarea trupelor cu încă aproape 80.000, pentru a ajunge la 70 de batalioane de infanterie și 185 de escadroane de cavalerie. Pe lângă cele 44 de batalioane din Ungaria, mai trebuiau recrutate 8 din posesiunile ereditare, 3 din Napoli, câte 6 din Lombardia și Țările de Jos, 4 din Imperiu, iar restul de la alte state care s-ar fi oferit să ajute Viena. 113 escadroane erau în Ungaria, mai trebuiau recrutate restul de 72.

Având în vedere finanțele secătuite ale Vienei după atâția ani de războaie practic neîntrerupte, austriecii au fost nevoiți să se împrumute de la Banca Olandei, Banca Municipală Vieneză și alte instituții de credit, alte fonduri venind de la Papă și de la dietele statelor ereditare. Se spera totodată votarea celebrei Türkensteuer (taxă specială ocazională pentru lupta împotriva otomanilor, adunată din Imperiul German) la Dieta de la Regensburg.

În ciuda eforturilor depuse, în primăvara anului 1716 regimentele nu erau complete. Mai trebuiau recrutați cavaleriști și, mai ales, făcut rost de cai! Artileria fusese concentrată la Buda și aștepta acolo barjele dunărene care să le transporte către front. 

Drumurile între Petrovaradin și Szeged și între Szeged și Arad au fost reparate, dar existau probleme mari în construirea flotilei și a trenului de bagaje/căruțe de transport. Din 12 nave, câte ar fi fost necesare pentru transportul tunurilor, doar 3 erau gata în vara lui 1716, și acestea puteau să transporte doar 30-40 de tunuri. Mai existau 30 de șăici, dar acestea aveau capacitate limitată de transport al pieselor grele, fiind apte mai mult pentru transportul mărfurilor și al trupelor. 

Pentru aprovizionare au fost contractate două companii private vieneze, care însă nu s-au achitat la timp și în mod satisfăcător de îndatorire. Doar trei spitale de campanie și doar patru farmacii de campanie fuseseră construite, deloc de ajuns. 

Situația materială nu era deloc liniștitoare pentru Eugeniu de Savoia și armata sa. 

Comanda cavaleriei a fost dată feldmareșalului conte Johann Pálffy, iar comanda infanteriei feldmareșalului Siegbert Heister, în vârstă de 70 de ani. Heister și Eugeniu nu se suportau reciproc deloc. În Transilvania, comanda o avea generalul Steinville.

Armata lui Eugeniu a trebuit să fie împărțită, o bună parte rămânând în fortificațiile din Ungaria, din cauză că austriecii nu aveau încredere în unguri. Doar 53.400 de infanteriști se aflau efectiv în tabăra austriacă. Cavaleria, oficial, avea 33.000 de oameni, iar artileria număra 88 de tunuri de asediu și 100 tunuri de câmp. 

Ca punct de întâlnire a armatei a fost fixată tabăra de la Futak, lângă Petrovaradin. Trupele nu au fost adunate imediat, ci au fost dispersate între Buda și Petrovaradin în tabere temporare, pentru a-i induce în eroare pe otomani. Pálffy, lăsat de Eugeniu la comanda armatei o scurtă perioadă, avea ordine clare să nu angajeze lupta cu otomanii. Odată ajuns în tabără, Eugeniu a trecut în revistă armata, regiment după regiment, și s-a declarat mulțumit de starea generală a trupei.

La sfârșitul lunii iulie trebuiau să sosească 9 batalioane de infanterie de la Osijek, 4 regimente de cavalerie și 8 batalioane de infanterie de la Szeged, plus artileria de la Buda. 

Obiectivul maximal al lui Eugeniu era cucerirea Banatului, a Bosniei, Serbiei și Valahiei, pentru a asigura linia Dunării și a se infiltra în Balcani. 

Pe la mijlocul lunii iulie, primele unități otomane s-au ivit de cealaltă parte a graniței...

Fragmentul face parte din articolul „Petrovaradin 1716. Uvertura  războiului austro-turc din 1715-1718”, publicat în numărul 245 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.

Historia 245
Cumpără acum