Unirea Basarabiei cu România, lungul drum al recunoaşterii diplomatice

Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România s-a confruntat cu câteva probleme, care au făcut operaţiunea extrem de dificilă. În primul rând, decizia de unire, sau mai bine spus Hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie/9 aprilie 1918[1], era pusă sub semnul derizoriului chiar de reprezentanţii guvernelor aliate. Nu rămâneau mai prejos nici guvernul sovietic şi nici foştii reprezentanţi ai Rusiei ţariste, raliaţi, la acel moment, cercurilor alb-gardiste care activau în capitala Franţei. Din fericire, autoritatea noului regim sovietic nu era recunoscută şi, în consecinţă, Rusia sovietică nu participa la Conferinţa păcii de la Paris. Totodată, s-a văzut reticenţa marilor puteri în a opera modificări teritoriale statului rus, un fost aliat. La 8 mai 1919, în plină şedinţă a Consiliului Miniştrilor de Externe, secretarul de stat american Robert Lansing bloca acceptarea Raportului Comitetului pentru Afacerile Teritoriale ale României şi Iugoslaviei, în care experţii americani, britanici, francezi şi italieni se pronunţaseră pentru unirea Basarabiei cu România.

Oamenii politici români au fost puşi în faţa unei dileme:confirmarea unirii Basarabiei cu România trebuia să fie realizată prin tratative directe cu sovieticii sau să se sprijine exclusiv pe garanţia puterilor occidentale?

În prima variantă, dificultatea negocierilor cu sovieticii consta în probleme de ordin tehnic şi juridic. Încă din 13/26 ianuarie 1918, când C. Diamandy, ministrul nostru la Petrograd a fost arestat, s-a anunţat la radio decizia Consiliului Comisarilor Poporului prin care erau rupte unilateral relaţiile diplomatice cu România şi se hotăra ca tezaurul românesc depozitat la Moscova sa rămână în custodia sovieticilor[2]. Reacţia sovietică venea în urma intrării trupelor române în Basarabia, la insistenţele generalului Şcerbaceev, care se confrunta cu dezertări, revolte şi alte acte de indisciplină. Intervenţia noastră avusese ca scop imediat salvarea depozitelor de armament, alimente şi furaje ale trupelor ţariste şi ale aliaţilor occidentali[3].

Un alt aspect ce se impune a fi lămurit este controversatul acord Averescu-Racovski din 22 februarie/5 martie 1918, invocat mai târziu de sovietici, pentru că se referea la obligaţia României de a-şi retrage trupele din Basarabia. În realitate, generalul Averescu nu a semnat documentul ce conţinea ca formulă „evacuarea progresivă a Basarabiei”. Mai mult, rezoluţia sa arată poziţia clară a premierului român, care considera drept inacceptabilă o declaraţie formală a guvernului român cu privire la retragerea armatei române din Basarabia. O astfel de cerere de retragere a trupelor române nu putea veni decât din partea Sfatului Ţării, organism reprezentativ al Republicii Democratice Moldoveneşti, care-şi proclamase independenţa încă de la 24 ianuarie 1918. Pe de altă parte, nici nu se putea risca o declaraţie de refuz a retragerii trupelor fiindcă am fi rămas descoperiţi la o eventuală acuză privind amestecul în treburile altui stat. Practic, acordul nu punea în discuţie chestiunea retragerii trupelor, ci doar problema schimbului de prizonieri şi mai cu seamă recuperarea coloniei româneşti de la Odessa. În fapt, acordul a rămas inoperant, deoarece nu a fost ratificat şi nici pus în aplicare, în condiţiile semnării păcii de la Brest Litovsk şi apoi a unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918.

Rezervele americanilor

Din cauza acestor puncte nevralgice existente în agenda raporturilor româno-sovietice, într-o primă fază, oamenii politici români au mizat pe sensibilizarea puterilor occidentale pentru a obţine recunoaşterea unirii de la 27 martie 1918. La 8 februarie 1919, în cadrul lucrărilor Conferinţei de pace, s-a pus pentru prima dată problema Basarabiei în şedinţa Comisiei pentru Afacerile Teritoriale ale României şi Iugoslaviei, organism compus din experţi britanici, americani, francezi şi italieni şi pus sub autoritatea Comisiei Centrale Teritoriale.

Delegatul britanic, Eyre Crowe, şi cel francez, Jules Laroche, au subliniat argumentele de ordin istoric, etnografic şi demografic care acreditau recunoaşterea unirii Basarabiei cu România. Au urmat încă două întâlniri având ca temă de lucru statutul postbelic al teritoriului dintre Prut şi Nistru şi, în consecinţă, la 11 martie, Comisia s-a pronunţat unanim în favoarea recunoaşterii unirii şi pentru înaintarea proiectului spre avizare „Comisiei Teritoriale Centrale”. La 8 mai 1919, proiectul comisiei de experţi a fost dezbătut de membrii Consiliului Miniştrilor de Externe. Deşi experţii americani îşi puseseră semnătura pe documentul proiectului susmenţionat, secretarul de stat al SUA s-a opus aprobării unanime, sub pretextul absenţei de la Conferinţa păcii a unui guvern rus legitim, recunoscut de Aliaţi[4]. Rezervele diplomatului american de a nu participa la delimitarea frontierei ruseşti ţineau cont şi de recomandarea preşedintelui Wilson privind posibilitatea recunoaşterii regimului amiralului Kolceak, dispus, în problema Basarabiei, cel mult la organizarea unui referendum[5]. Apoi, din calculele americane nu trebuie exclusă nici perspectiva unor posibile concesiunii şi a exploatării imensului teritoriu rusesc.

Ionel Brătianu vs. Maklakov

Într-o atmosferă mai mult ostilă decât amicală creată României de marile puteri, în urma iniţiativelor lui Ionel Brătianu, problema Basarabiei a revenit în discuţie cu prilejul şedinţelor Consiliului Suprem, în primele două zile ale lunii iulie. În faţa delegaţiei române conduse de I. I. C. Brătianu şi a celei britanice conduse de Lloyd George, A. Tardieu a prezentat raportul Comitetului pentru probleme teritoriale, care recunoştea unirea Basarabiei cu România în baza dreptului la autodeterminare, dublat de argumentele şi realităţile de ordin istoric, etnic, geografic şi economic.

Raportul consemna, evident, garantarea drepturilor minorităţilor de către statul român. În acest context, Consiliul Suprem a chemat în audienţă separată pe primul ministru român şi pe fostul ambasador la Paris al Rusiei imperiale, V. Maklakov, un pesonaj foarte activ al emigraţiei ruse din acea perioadă. Brătianu a susţinut caracterul plebiscitar al actului de la 27 martie 1918, dar şi al celor similare de la Cernăuţi şi Alba Iulia, arătând că într-un mod asemănător s-au exprimat şi „consiliile din Polonia, Cehoslovacia şi din alte părţi”. În replică, Maklakov, reprezentantul lui Kolceak, a contestat capacitatea Sfatului Ţării de a lua decizii, nerecunoscând unirea Basarabiei cu România[6].

Delegaţia României se retrage de la lucrările Conferinţei de pace

Ignorarea de către marile puteri a intereselor româneşti în Basarabia, coroborată cu aceeaşi atitudine din partea foştilor aliaţi în chestiunea minorităţilor şi a liberului tranzit, au determinat retragerea delegaţiei noastre şi a lui Ionel Brătianu de la lucrările Conferinţei de pace. Reacţia românilor a fost determinată şi de iniţiativa marilor puteri aliate şi asociate de a trimite o scrisoare amiralului Kolceak, prin care liderul alb-gardist era invitat „să hotărască soarta părţilor româneşti ale Basarabiei”[7].

De altfel, scrisoarea către Kolceak făcea parte dintr-o serie de iniţiative mult mai complexe. De la Londra ni se sugera ca în chestiunea Basarabiei să ne înţelegem cu Denikin, comandantul forţelor alb-gardiste care operau în sudul Ucrainei. În septembrie 1919, colonelul Radu R. Rosetti, ataşatul nostru militar la Londra, a fost primit în audienţă de W. Churchill, titularul Ministerului de Război al Marii Britanii, care l-a felicitat pentru ocuparea Budapestei şi lichidarea focarului bolşevic. Dar, în problema frontierelor răsăritene ale României, Churchill recomanda guvernului român o înţelegere cu Denikin[8]. La 10 noiembrie, Radu Rosetti, alături de basarabenii Ion Pelivan şi Daniel Ciugureanu, delegaţi ai guvernului român, participau la o altă întâlnire cu W. Churchill. După felicitările protocolare, care, în esenţă, subliniau efortul militar şi bravura trupelor române în timpul războiului – mai ales în condiţiile anarhiei bolşevice ce domnea în rândurile trupelor aliate ruseşti – ministrul englez vorbea, mult mai clar, despre oportunitatea unei înţelegeri cu Denikin în care „şi-a pus toată încrederea”. Mai mult:„cine îl va ajuta îi va fi prieten”.

Tot Churchill anunţa decizia Angliei de a ajuta la restabilizarea Rusiei, spunând că era momentul „a ne înţelege cu Denikin când este la strâmtoare, căci mai târziu când va fi o Rusie mare, fie ţaristă, fie bolşevică, aceasta nu va mai fi posibilă”[9]. Încercând să sondeze mai profund disponibilitatea Marii Britanii de a superviza o eventuală apropiere de Denikin a autorităţilor de la Bucureşti, Ciugureanu a pus problema garanţiilor engleze în conjunctura unei viitoare înţelegeri a guvernului român cu comandantul forţelor alb-gardiste din Ucraina. Ministrul britanic nu a răspuns acestei obiecţii, declinând tacit orice competenţă. Dar în contextul în care Denikin a părăsit comanda trupelor alb-gardiste ale generalului Vrangel şi a înfrângerilor suferite de acestea, potenţialul aranjament nu a mai fost de actualitate.

Recunoaşterea unirii, în schimbul retragerii trupelor române din Ungaria

Activitatea diplomaţiei româneşti pentru confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România a continuat prin demersurile noului guvern al Blocului parlamentar, condus de Al. Vaida Voevod. Lui îi revenea sarcina de a destinde atmosfera creată României prin „atitudinea” refractară şi cererile „exorbitante” ale „rebelului” Brătianu. După semnarea păcii cu Austia şi a tratatului minorităţilor, Al. Vaida-Voevod a avut o serie de întrevederi – în luna ianuarie 1920 – cu Clemenceau, Lloyd George, Nitti şi Wallace. Ulterior, la 20 ianuarie, într-o şedinţă a Consiliului Suprem, Vaida-Voevod a ridicat problema frontierei de est a statului roman. Clemenceau şi premierul britanic au condiţionat satisfacerea cererii româneşti de retragerea trupelor noastre din Ungaria;dar s-a emis clar semnalul că marile puteri luaseră act de recomandarea Comisiei pentru Afacerile Române, care acredita apartenenţa Basarabiei la România. Tot în această perioadă, Franţa insista pentru evacuarea trupelor lui Denikin prin România, iar Al. Millerand remitea o telegramă către principalele ambasade, în care se notifica faptul că şi Clemenceau era gata să recunoască drepturile noastre asupra Basarabiei după exemplul premierului englez. La 3 martie, Consiliul Suprem stipula şi mai clar condiţionarea recunoaşterii unirii de retragerea noastră din Ungaria, realizată, de altfel, foarte curând[10].

„Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei”

Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România s-a statuat la 28 octombrie 1920, în condiţiile semnării fără rezerve (de către Take Ionescu) a tratatului colectiv asupra frontierelor comune dintre statele succesoare ale fostei Monarhii austro-ungare. Consiliul Ambasadorilor i-a prezentat apoi primului-ministru protocolul care consemna recunoaşterea de jurea unirii Basarabiei cu România. Conceput în spiritul Societăţii Naţiunilor, tratatul sublinia la articolul 1:„Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. În articolul 9 se preciza că Rusia este invitată să adere la acest tratat „îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de Puterile contractante”[11].

Tratatul era semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia, şi, bineînţeles, România. Japonia şi-a pus semnătura pe acest document cu două zile întârziere, fiindcă reprezentantul nipon era la Bruxelles. A fost ratificat mai târziu, la 19 mai 1922, de către Anglia, la 11 mai 1924 de Franţa şi la 7 martie 1927 de Italia. Japonia nu şi-a respectat însă angajamentul, pe fondul înţelegerii sovieto-nipone din 1925, cu privire la insula Sahalin, când japonezii se obligau, printr-un acord secret, să nu ratifice tratatul referitor la Basarabia[12]. În 1938, Al Creţianu a formulat totuşi un raport prin care s-a argumentat posibilitatea ratificării din partea Japoniei. Era încurajat în acest sens şi de ambasadorul nipon de la Moscova, care declara unor diplomaţi români (Ciuntu şi Dianu) că Japonia era dispusă să ratifice Tratatul de la Paris[13].

Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată apartenenţa Basarabiei la România

Evident, Rusia Sovietică nu a recunoscut acest tratat şi a încercat să-i minimalizeze forţa juridică în toată perioada interbelică. După cum se ştie, reprezentantul nostru la Copenhaga, D.N. Ciotori, iniţiase, la ordinul Bucureştilor, discuţii cu M. Litvinov şi mai apoi cu L. Krasin. Negocierile bilaterale cu sovieticii nu aveau un caracter oficial, dar testau disponibilitatea sovieticilor la concesii. Momentul era prielnic şi din perspectiva vacuumului de legitimitate care înconjura regimul bolşevic. Ciotori remitea colonelului Radu Rosetti informaţia că Litvinov dorea încheierea păcii ca o recunoaştere politică a Sovietelor şi că ar fi consimţit verbal la recunoaşterea Basarabiei ca parte a României. Semnarea protocolului de la Paris l-a surprins pe Ciotori în miezul tratativelor cu Krasin. Cel din urmă se arăta contrariat de graba arătată de români în a tranşa chestiunea Babarabiei, fără acordul principalului stat interesat. El sublinia, iritat, eroarea diplomaţiei române, care greşise făcând înţelegeri peste capul sovieticilor[14].

Tratativele româno-sovietice cunosc mai multe etape – Varşovia, 1921;Genova, 1922 şi Viena 1924 – dar fără a se înregistra progrese semnificative în sensul recunoaşterilor propuse de noi. Oricum, Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată apartenenţa teritoriului dintre Prut şi Nistru la România. Dorinţa lui Nicolae Titulescu de a relua relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică şi de a semna unui pact de asistenţă mutuală cu sovieticii – care să conţină recunoaşterea Basarabiei ca parte componentă a statului român – a eşuat în mod previzibil. După negocierile cu Maxim Litvinov, la 21 iulie 1936, se perfecta un protocol care prefaţa pactul de asistenţă mutuală şi care indica, de patru ori, că frontiera între cele două state este pe Nistru.Litvinov nu avea însă mandat din partea guvernului sovietic şi a amânat semnarea pactului. Derularea ulterioară a evenimentelor a lăsat impresia că marele nostru diplomat fusese net depăşit de către Litvinov în arta disimulării. Efortul lui Titulescu de a încheia un pact de neagresiune cu URSS l-a costat demiterea din fruntea Ministerului de Externe, pe fondul unor grave acuze formulate de liderii formaţiunilor de dreapta:Octavian Goga, A.C. Cuza, Gh. Brătianu, Corneliu Z. Codreanu ş.a.[15].

Ştergerea din cotele de imigraţie a noţiunii de Basarabia

În 1920, Statele Unite adoptau o atitudine rezervată faţă de suveranitatea românească asupra Basarabiei. Într-un raport adresat preşedintelui Wilson la 2 octombrie 1920, se menţiona chiar necesitatea unor instrucţiuni speciale pentru ambasadorul Wallace, pe motiv că SUA nu vor susţine semnarea unui tratat cu privire la Basarabia pentru a nu irita Moscova. Problema rămânea oarecum în suspensie. În 1933, pe fondul unei anumite destinderi intervenite în relaţiile româno-sovietice cu ocazia adoptării de către N. Titulescu a punctului de vedere rusesc privind Convenţia de definire a agresorului, se constată o nouă optică a factorilor de decizie de la Washington în problema Basarabiei. La 12 aprilie 1933, secretarul de stat Cordell Hull vorbea preşedintelui F.D. Roosvelt despre eforturile diplomaţiei noastre de a obţine confirmarea apartenenţei Basarabiei la România.

De altfel, SUA recunoscuse de factounirea cu provincia dintre Prut şi Nistru, de vreme ce consulatul american de la Bucureşti emitea vize cetăţenilor români proveniţi din Basarabia. Tot Hull expunea şi modalitatea prin care Statele Unite puteau recunoaşte de jureo situaţie deja confirmată şi operabilă la nivel consular. El propunea ca de la 1 iulie 1933 în cotele de imigraţie să se facă referire doar la România şi să se evite consemnarea denumirii de Basarabiapentru cetăţenii români proveniţi din această regiune. Astfel, în baza aprobării de către preşedintele Roosvelt a aşa-numitului memorandum remis Casei Albe de către secretarul de stat Cordell Hull, se decidea ştergerea din cotele de imigraţie a noţiunii de Basarabia, hotărându-se ca de la 1 iulie procentul de imigraţie atribuit respectivei zone să revină României. Este un aspect ce consemna, implicit, recunoaşterea revendicărilor noastre[16].

Note   

[1]Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Humanitas, 1991, pp.285-288;Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992, pp.498-507. Vezi şi Ion Agrigoroaei, România interbelică, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2001, pp.28-29.

[2]Ion Agrigoroaei, Opinie publică şi stare de spirit în vremea Războiului de Întregire şi a Marii Uniri. Iaşi, 1916-1918, Iaşi, Editura Fundaţiei Axis, 2004, pp.142-143.

[3]Ion Nistor, op. cit., pp.283-284;Alexandru Boldur, op. cit., pp. 504-505. Vezi şi O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării (1917-1918).Ediţie îngrijită de Ion Negrei şi Dinu Poştarencu, Editura Prut Internaţional, 2004, pp. 240-248;Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la Mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917/1918, Iaşi, Editura Alfa, f. a., p. 169 şi urm.

[4]Vezi Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 26.

[5]Ibidem, p.27.

[6]IbidemV. Maklakov era liderul unui grup de aristocraţi şi foşti diplomaţi ai Rusiei ţariste emigraţi la Paris. Din acest grup mai făceau parte Sazonov, Lvov, Ceaikowski, Schimdt, fostul primar al Chişinăului, Krupenski şi Vl. Purişchievici, foşti mareşali ai nobilimii din Basarabia ţaristă (Hoover Archives, Palo Alto, S.U.A., Maklakoff V., Papers, Box no.3;Krupenski A. N., Papers, boxes no. 1-9, apud, Valeriu Florin Dobrinescu, România şi Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, în România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920).Coordonatori:Gh. Buzatu, V. Fl. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Focşani, Editura Empro, 1999, p. 88).

[7]1918 la români..., V, nr. 652, p. 24.

[8]Arhiva Ministerului Afacerilor Externe ale României (A. M. A. E. R), Fond Londra, dosar 248, fila 1.

[9]Ibidem, filele 106-107.

[10]Ioan Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale.Repere, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1996, p. 38.

[11], , Monitorul Oficial”, nr. 100 din 8 august 1922.

[12]Al. Boldur, op.cit., p. 514;Ion Constantin, România, Marile Puteri şi Basarabia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 25.

[13]AMAER, fond 71 (1920-1944)/URSS., vol. 137, f. 99-102.Raportul din 2 septembrie 1938 semnat de Al. Creţianu, intitulat Referat în privinţa oportunităţii de a se obţine o eventuală ratificare de către Japonia a Tratatului privitor la Basarabia;Ioan Ciupercă, op. cit, p. 38.

[14]Ioan Ciupercă, op. cit., p. 39.

[15]Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucuresti, Editura Paideia, 1999, p.13-14.

[16]Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea I. 1918-1933, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 1136-1137. Noi credem că reformularea americană în problema Basarabiei a fost deteminată, într-o anumită măsură, chiar de destinderea survenită în primăvara anului 1933 între Titulescu şi Litvinov.