Tutun, lulele și pipe ciubuc în Brașovul de altădată

Tutunul a fost adus în Europa după descoperirea Americii de către Cristofor Columb. La început a fost cultivat în grădini pentru frumusețea lui, mai apoi ca o plantă miraculoasă de leac, pentru ca în final să fie întrebuințat aproape numai pentru fumat și prizat, întrebuințare care s-a răspândit foarte repede. În fața acestei răspândiri extraordinare a tutunului, statele au luat măsuri represive dure împotriva celor ce recurgeau la el.

În Țările Române, ca de altfel în tot sud-estul Europei, tutunul și obiceiul de a-l fuma au ajuns la începutul secolului al XVII-lea prin intermediul turcilor. Ieniceri, spahii, slujitori, arendași, negstori sau simpli călători care cutreierau spațiul românesc au putut să-și satisfacă aici plăcerea fumatului fără nici o teamă, iar mulți dintre autohtoni, dintre păturile înstărite dar și simpli țărani, au imitat obiceiul. De altfel, cele dintâi cuvinte care apar în scrierile și documentele noastre vechi sunt: tutun (tiutiun, tiutun, tition), lulea și ciubuc sunt curat turcești, scrie Muzeul de Etnografie Brașov, pe pagina de Facebook a instituției.

Tutun, lulele și pipe ciubuc în Brașovul de altădată (© Muzeul de Etnografie Brașov)

Primele unelte cu care s-a fumat la noi au fost luleaua și ciubucul. Prin lulea se înțelege recipientul în care se pune tutunul să ardă, iar prin ciubuc țeava prin care se trage fumul din lulea. Cu vremea însă, sub numele de lulea s-a înțeles întreaga unealtă, ciubucul cu luleaua la un loc, dar numai acelea care aveau ciubucul (țeava, vergeaua) scurt, spre deosebire de cele cu țeava lungă cărora li se ziceau ciubuce.

Poporul de jos se servea numai de luleaua cu ciubucul scurt, pe care o ținea în sân, la brâu sau în tureatca cizmei, iar când omul avea poftă de fumat, o putea ține în dinți astfel încât mâinile să fie libere pentru muncă. Ciubucele pentru cei cu dare de mână se făceau din lemn de jasmin, nuc, trandafir, iasomie, iar pentru țărani sau oameni nevoiași din vișin, cireș, alun sau soc. Ciubucele de lux erau garnisite, în tot lungul lor, cu aur sau argint, iar muștiucul (imamea) era din chihlimbar sau mărgean rotunjit frumos în forma unei pere. Tutunul era păstrat într-o pungă specială (chiseaua), care se purta la brâu, din mătase pentru boieri, din beșică de porc pentru țărani.

Românii au întrebuințat pentru fumat și narghileaua, o lulea tot de tip oriental, care are o țeavă lungă și flexibilă al cărei capăt de jos este fixat într-un vas cu apă parfumată prin care trece fumul înainte de a fi inspirat.

Fiecare categorie socială își satisfăcea patima fumatului cu un anumit tabiet. Boierii și toți cei mai înstăriți nu fumau decât cu ciubucul cel lung sau cu narghileaua. Stăteau „toată ziua cu ciubucul în gură”, vara în cerdac, iar iarna pe sofa sau întinși pe pat ori pe divan lângă fereastră ca să iasă fumul de tutun afară din odaie. Domnii și boierii mari aveau slujitori anume, un „vel ciubucciu” sau „ciubuci-pașa” sau un „narghilegiu” care nu aveau altă treabă decât să aibă în grijă ciubucele și narghilelele, să le curețe, să le umple de tutun și să le servească stăpânului sau musafirilor lui.

Dacă fumatul tutunului, cu tot tacâmul și tabietul lui, românii l-au luat de la turci, tabacul de tras pe nas l-au deprins de la popoarele din centrul și vestul Europei. Țigara au cunoscut-o de la vecinii polonezi și ruși, dar fumatul ei s-a generalizat, în secolul al XIX-lea, în urma influenței franceze.

În fotografii sunt prezentate o parte din pipele, ciubucele și narghilelele aflate în patrimoniul Muzeului de Etnografie Brașov. Puteți să studiați și să admirați aceste piese: o pipă (lulea) și un ciubuc de la sfârșitul secolului al XIX-lea, o narghilea din secolul al XVIII, precum și o narghilea din zilele noastre adusă din Turcia, vizitând expoziția permanentă de la Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului.