Trafic și bișniţă la frontiera româno-iugoslavă, după căderea regimului comunist

După căderea regimului comunist din România în decembrie 1989, restricţiile privind obţinerea unui pașaport românesc au fost ridicate, iar cetăţenii au fost liberi să circule în alte state. Cu acest prilej, ei au înţeles oportunitatea de a realiza comerţ de frontieră, în condiţiile în care legislaţia privind traficul de vamă era precară.

Multe dintre averile de la începutul anilor 1990 s-au realizat prin aducerea de produse de negăsit în spaţiul românesc, fie dinspre Iugoslavia, fie mai ales dinspre Turcia. Spre exemplu, într-o mărturie din presa vremii se spune:

„Am făcut cea mai deșteaptă chestie pe care putea s-o facă cineva, adică ce-a făcut jumate din nația română: contrabandă. În ’90, mai bine de jumătate din oamenii de afaceri, din bancul ăla de piranha, plecau în Turcia sau în alte părți, veneau cu camioane de marfă, luau un pachet de țigări cu doișpe lei și-l vindeau cu o sută de lei. Ăsta era businessul la vremea aceea. Dacă te uitai pe șoselele patriei vedeai portbagajele Daciilor pline până la refuz. Cu marfă de la turci. Așa au început toți. Majoritatea, de fapt, nu toți”.

 Acesta este începutul bișniței de frontieră. De această situație au ajuns să profite mai ales cei situați în județele limitrofe granițelor, care au înțeles că pot să câștige un ban prin micul trafic de frontieră. În 1990, acest proces luase o amploare suficient de mare încât să angreneze zeci de mii de persoane zilnic. Iată, spre exemplu, relatarea lui Ion Gornoviceanu referitor la traficul prin vama Gura Văii, pe podul de la Porțile de Fier I:

 „Această «invazie» de aproximativ 10.000 de autoturisme zilnic la vama «Gurii Văii» s-a produs fără intermitențe, începând de la Revoluție și până acum [cartea a fost terminată în ianuarie 1991, n.n.]. Celui ce nu este stăpânit de «viciul» îmbogățirii și trece pe la Gura Văii i se pare de necrezut coada de autoturisme desfășurată pe 2-3 km, atât dinspre Orșova, cât și dinspre Drobeta-Turnu Severin. La celelalte puncte vamale, situația era și mai este încă aceeași. Direcția: Yugoslavia. Aceasta, în condițiile în care nu era sfârșit de săptămână, când traficul este intens găseai autoturisme din toată țara, predominând în ordine, cele de Mehedinți, Dolj, Caraș-Severin, Argeș, Vâlcea, Gorj, București. La acestea se adăugau cele poloneze, bulgărești și sovietice, nu puține la număr”. 

De principiu, cei care făceau trafic preluau produse românești care ar fi putut avea căutare în Iugoslavia, cum ar fi confecțiile, chiar bunurile industriale (de exemplu rulmenți) şi alimente, pe care le distribuiau în piețele din Serbia. Pentru a facilita schimbul de bani, a apărut în apropierea punctelor de frontieră o altă categorie de bișnițari, valutiștii:

 „În fiecare zi, așa cum se poate și observa în vama Drobeta Tr. Severin – Porțile de Fier I și la motelul Gura Văii, situat la circa 1 km de vamă, mișună o faună pestriță și dubioasă, într-un fel de bișnițari și escroci, care pândesc pe cei care vin din Yugoslavia și pe cei care se duc. În văzul tuturor, bișnițarii etalează teancurile de sute de lei sau de mărci și dolari, de dimineață până noaptea târziu, făcând cu schimbul, fluturându-le în fața trecătorilor pentru găsirea clienților. Sunt insistenți și se conformează devizei lor. «A năzui, a căuta, a găsi și a nu ceda». O asemenea deviză a condus la organizarea unei activități «subterane», pentru că ceea ce se vede la suprafață este mult prea puțin în raport cu realitatea și volumul unor afaceri nu numai nelegale, ci, mai ales, mult prea periculoase”.

 Care era atitudinea poliției de frontieră și a vameșilor? Una foarte îngăduitoare. Și pentru ei acest trafic reprezenta o afacere, având în vedere mita pe care o primeau pentru a trece cu vederea cantitățile traficate, precum și produsele confiscate din când în când:

 „Fiecare, indiferent ce era și ce rang purta, chiar șeful vămii sau al poliției de frontieră, avea obligațiile lui particulare, care puteau veni fie de sus, de la centru, sau de pe plan local. [...] Vameșii și polițiștii noștri sunt oameni subțiri. Ei nu fumează decât țigări alese: Kent, Assos, Marlboro american, Cartier, Dunhill, St Moritz. Nu consumă decât băuturi rafinate pentru a nu face gâlci: whisky, vin de Bordeaux, coniac Napoleon, Hennessy sau alte specialități, care au proprietatea de a nu se acri ca cele românești, care, și așa, nu se găsesc”.

Acest text este un fragment din articolul „Trafic și bișniță la granița româno-iugoslavă“, publicat în numărul 36 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 27 septembrie - 20 decembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.