Țărănistul Iuliu Maniu alături de comunistul Lucrețiu Pătrășcanu

Într-o țară a zvonurilor, înlocuind știrile exacte, a legendelor, ținînd locul adevărurilor, se știu lucruri vagi despre celebrul discurs ținut de Lucrețiu Pătrășcanu, la adunarea publică de la Cluj din 11 iunie 1946. Se cunoaște, totuși, că de la această cuvîntare i s-au tras lui Lucrețiu Pătrășcanu dizgrația și, ulterior, moartea.

N-au pătruns însă pînă la nivelul simplilor cetățeni, circumstanțele în care s-a petrecut gestul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Fruntașul țărănist, Corneliu Coposu, avertizase în octombrie 1944, asupra diversiunii maghiare pe care o reprezentau declarațiile publice ale MADOSZ-ului. Liderul PNȚ atrăsese atenția că această organizație își pitea intențiile antiromânești sub masca surîsurilor amicale adresate românilor. Și că Partidul Comunist, de dragul ajungerii cu orice preț la putere, cedase în fața șantajului practicat de MADOSZ.

Viața avea să-l confirme, din plin, pe Corneliu Coposu. În noiembrie 1944, MADOSZ-ul devine Uniunea Populară Maghiară. În perioada de după instalarea guvernului Groza, numeroase note informative ale Inspectoratului General al Jandarmeriei, instituție ce nu putea fi acuzată, în nici un caz, ca aparținînd țărăniștilor, ea fiind sub controlul total al guvernului comunist Groza, atrag atenția asupra manifestărilor șovine ale ungurilor din Ardeal. Buletinul informativ pe luna ianuarie 1946 menționează:

„În rîndurile populației maghiare s-a remarcat și în cursul lunii ianuarie 1946 o acțiune de sfidare a autorităților de stat.

Cu toate libertățile acordate (…) intelectualii și funcționarii maghiari din administrația statului român își continuă activitatea șovină prin lansarea diferitelor zvonuri în legătură cu cedarea unei părți din Ardeal, prin defăimarea administrației românești și menținerea sentimentului național maghiar în rîndurile acestei populații”.

Buletinul informativ privind starea de spirit a populației din luna februarie 1946 semnalează că la originea provocărilor șovine maghiare se află Uniunea Populară Maghiară, fostul MADOSZ:

„Cu ocazia adunărilor ținute în cadrul Organizației «Uniunea Populară Maghiară» și prin diferite șezători cu caracter cultural și artistic, se manifestă sentimente șovine pentru menținerea unui spirit de revendicări naționale”.

Pe acest fond, Ardealul devine un butoi cu pulbere.

Au loc incidente violente între români și maghiari, unul dintre ele fiind cel petrecut între studenții români și membrii Uniunii Populare Maghiare din Cluj. Guvernul Groza simte nevoia să intervină. Drept urmare, ministrul comunist Lucrețiu Pătrășcanu se deplasează la Cluj, și, în 11 iunie 1946, ține un discurs de o fermitate neobișnuită față de provocările șoviniștilor maghiari. Liderul PCR nu șovăie a afirma categoric:

„Am creat o stare de egalitate cu națiunile conlocuitoare, fără să ignorăm nici un moment că totuși poporul român, poporul care formează baza Statului nostru, are rolul de conducător și determinant în evoluția Statului nostru”.

Deși, mai mult ca sigur avînd mandat din partea lui Petru Groza, discursul lui Lucrețiu Pătrășcanu declanșează în interiorul conducerii PCR o tulburare de proporții. Gruparea internaționalistă din partid, avînd-o în frunte pe Ana Pauker, reacționează cu violență. Angajat în bătălia pentru cucerirea supremației în PCR, Gheorghiu Dej, deși în principiu de acord cu formulările lui Lucrețiu Pătrășcanu, trece de partea Anei Pauker.

Drept urmare, Scînteia din 8 iulie 1946 publică expunerea lui Gheorghiu Dej la ședința lărgită a Comitetului Central, ședință în care Lucrețiu Pătrășcanu e pus la punct pentru intervenția sa de la Cluj.

La un moment dat, Gheorghiu Dej menționează că „discursul tovarășului Pătrășcanu a dat prilej partidelor «istorice», să arunce răspunderea provocărilor șovine din Transilvania exclusiv asupra elementelor revizioniste maghiare și să pretindă că în problema națională există unitate de vedere între partidele democratice și partidele «istorice»”. Într-adevăr, sub inițialele CC (Corneliu Coposu?), „Dreptatea” din 13 iunie 1946 elogiază discursul lui Lucrețiu Pătrășcanu:

„Ministrul justiției a sesizat adevăratul motiv al tulburărilor din Ardeal și a avut curajul să-l mărturisească. Fapt pentru care d-sa merită toată considerațiunea pe care, cu spiritul de obiectivitate care ne caracterizează, ne grăbim să i-o acordăm”.

Ne aflăm astfel în fața unuia din marile paradoxuri ale istoriei postbelice a României. Pentru atitudinea sa fermă față de provocările maghiare, puse la cale în Ardeal de către aliatul PCR, Uniunea Populară Maghiară (fostul MADOSZ), Lucrețiu Pătrășcanu e dezavuat de ai săi. Îi sar în apărare adversarii politici, țărăniștii.

Pentru atitudinea patriotică în denunțarea duplicității MADOSZ-ului, fruntașii țărăniști vor plăti cu închisoarea sau cu moartea. Printre argumentele aduse pentru dizolvarea PNȚ, ședința extraordinară a Parlamentului comunist din 29 iulie 1947 trece și atitudinea față de diversiunea maghiară numită MADOSZ. În cadrul ședinței, reprezentantul Uniunii Populare Maghiare, adică al organizației care pusese la cale provocările din Ardeal, numitul Laurențiu Cziko declară:

„Partidul Național Țărănesc al lui Maniu, sub masca de partid pseudodemocrat, nu a fost altceva decît focarul unei instigații împotriva populației conlocuitoare din țara românească”.

Aceleași acuzații absurde apar și în procesul prin care fruntașii țărăniști au fost condamnați la ani grei de temniță. Printr-una din acele surprinzătoare întorsături ale istoriei, Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat și condamnat la moarte, printre altele, tot pentru patriotismul de a denunța, la un moment dat, ca și Corneliu Coposu, ca și Iuliu Maniu, duplicitatea partidului etnicilor maghiari.

Din punctul de vedere al lucidității față de adevăratele intenții ale organizațiilor reprezentînd pe maghiarii din România (MADOSZ, Uniunea Populară Maghiară, UDMR), în panteonul românesc țărănistul Iuliu Maniu stă alături de comunistul Lucrețiu Pătrășcanu.