Subsidiaritatea, ca lege ┼či principiu jpeg

Subsidiaritatea, ca lege ┼či principiu

­čôü Istorie recent─â
Autor: Bulhac Anda

Dezbaterile ├«n jurul conceptului de subsidiaritate din ultimii ani s-au ├«ndreptat ├«n dou─â direc┼úii:prima dintre ele a ├«ncercat s─â ofere un r─âspuns utilit─â┼úii, semnifica┼úiei ┼či atribu┼úiilor efective pe care conceptul le are, pe de alt─â parte, sunt ├«ntreb─ârile pe care le-a generat conceptul referitor la originea sa, ┼či elementele de divers─â natur─â pe care le cumuleaz─â.

Conform dic┼úionarului Academiei Reale Spaniole (Academia Real Espanola), subsidiaritatea const─â ├«n ÔÇ×tendin┼úa favorabil─â la participarea complementar─â (subsidiar─â) a statului ├«n sprijinul activit─â┼úilor private sau comunitare╦«[1].  Subsidiar, privit ca ajutor care se acord─â ├«n sprijinul cuiva, av├ónd ┼či ├«n┼úeles economic de ajutor extraordinar.

├Än plan european, ├«n┼úelesul care se d─â subsidiarit─â┼úii este rela┼úionat direct cu leg─âtura dintre stat si societate, atribuind celui dint├ói func┼úia de a acorda ajutor activit─â┼úilor private sau comunitare care se desf─â┼čoar─â ├«n interesul lor, ac┼úion├ónd c├ónd acestea au nevoie real─â de interven┼úia statului.

Istoria conceptului

De┼či momentul 1931 este oficializarea conceptului ca ┼či termen privind rela┼úionarea dintre stat ┼či societate, au existat g├ónditori ├«n secolele XVIII-XIX care au dezb─âtut acela┼či subiect, printre ei num─âr├óndu-se John Locke, Alexis de Toqueville, Pierre Joseph Prouhon, John Stuart Mill, considerat de Lucas Verdu ├«n tratatul s─âu ÔÇ×Curs de drept Politic╦« un ÔÇ×clasic liberal preocupat constant de libertatea omului ca subiect principal al organiz─ârii ┼či proceselor guvernamentale╦«[2].

Secolul XIX a adus din nou ├«n discu┼úie conceptul subsidiarit─â┼úii, pus pe tapet de autoritatea papal─â reprezentat─â de Leon al XIII-lea, ├«n enciclicele ÔÇ×Immortale Dei╦«, c├ót ┼či ÔÇ×Rerum Novarum╦«, publicate la 15 mai 1891, ├«n care este definit dreptul de proprietate:limitele, marcate de statutul muncitorului care trebuie s─â beneficieze de un salariu just ┼či s─â fie protejat de asocia┼úii corporatiste ┼či de o legisla┼úie social─â adecvat─â.  Milagros Otero Parga a v─âzut ├«n enciclica lui Leon al XII-lea ÔÇ×un antecedent al principiului subsidiarit─â┼úii, ├«ntruc├ót de┼či problema pe care enciclica o trateaz─â este a separ─ârii sferelor ecleziastice ┼či civile, se define┼čte independen┼úa si autonomia unor problematici considerate ca fiind baza unei interpret─âri extensive precum societ─â┼úi, grupuri minoritare sau state membre ale Uniunii Europene ├«n rela┼úie cu puterea superioar─â[3].  Jose Maria de Areilza Carvajal opineaz─â c─â subsidiaritatea catolic─â ÔÇ×nu pretindea s─â serveasc─â drept criteriu pentru a dezvolta un model politic, ci deriva din ap─ârarea ┼či ├«n┼úelegerea demnit─â┼úii ┼či libert─â┼úii umane ale Bisericii din care reie┼čeau problemele sociale ale vremii, ├«ns─â nu cu influen┼úe politice╦«[4].

├Än┼úelesul clasic al termenului a fost dat de Biserica Catolic─â, ├«ngrijorat─â ├«n deceniul trei al secoului trecut de modific─ârile suferite de sistemul social, care punea individul ├«ntr-un statut dezavantajos fa┼ú─â de drepturile pe care statul le avea asupra popula┼úiei.  ├Än aceste condi┼úii de tensiune a fost emis─â enciclica ÔÇ×Quadragessimo anno╦« (1931) de c─âtre Papa Pius al XI-lea:ÔÇ×A┼ča cum este gre┼čit a se retrage individului ┼či a se acorda unui grup ceea ce se poate realiza ca ini┼úiativ─â privat─â ┼či industrie, tot la fel este o nedreptate, un mare r─âu ┼či o destabilizare a ordinii juste ca o asocia┼úie mai mare, aflat─â la un nivel superior s─â ├«┼či aroge func┼úii care pot fi ├«ndeplinite eficient de societ─â┼úi mai mici, la un nivel inferior. Acesta este un principiu al filosofiei sociale, de neclintit ┼či neschimbat. Prin chiar natura, adev─âratul scop al activit─â┼úii sociale trebuie s─â fie acela de a ajuta pe membrii corpului social, dar niciodat─â de a-i distruge sau asimila╦«[5].

Explica┼úiile care s-au oferit pentru momentul 1931 au mers pe dou─â direc┼úii:  enciclica a fost v─âzut─â ca r─âspuns la interven┼úionismul statal provenind din hegelialism, ┼či ├«n al doilea r├ónd, a fost v─âzut drept scut de protec┼úie ├«n fa┼úa corporatismului dezoltat de fascismul italian. ├Än deceniul VI al secolului 20, dezbaterile ├«n jurul subsidiarit─â┼úii au ren─âscut, papa Juan al XXII-lea fiind cel care s-a ocupat de rena┼čterea discu┼úiilor, ├«n enciclica ÔÇ×Pacem in Terris╦«, ├«n care subsidiaritatea se define┼čte ca ┼či ÔÇ×principiu general de organizare social─â ┼či delimitare de sfere de ac┼úiune ├«ntre celula familiei ┼či puterea public─â╦«[6].  Au urmat alte dou─â enciclice, ├«n 1965 ┼či 1967 (ÔÇ×Populorum Progressio╦« ┼či ÔÇ×Gaudium et Spes╦«) conform c─ârora ordinea lucrurilor trebuie sa fie subordonat─â ordinii persoanelor, ┼či nu invers.

Definirea principiului subsidiarit─â╚Ťii

├Än ceea ce prive┼čte natura principiului ┼či diversele elemente pe care le combin─â, exist─â numeroase opinii. Javier Barnes aprob─â leg─âtura arhaic─â existent─â ├«ntre acest principiu ┼či filosofia aristotelico-tomist─â. Vlad Constantinescu, de cealalt─â parte, afirm─â c─â r─âd─âcinile conceptului reprezint─â o combina┼úie a filosofiei aristotelice ├«mbog─â┼úit─â ├«n Evul Mediu, gra┼úie lui Toma DÔÇÖAquino[7].  Ca ┼či precedent doctrinar, conceptul de subsidiaritate ├«┼či are originea ├«n teoriile care ├«ncercau s─â confere o protec┼úie individului fa┼ú─â de interven┼úiile publice nejustificate, prin luarea deciziilor la nivelul cel mai sc─âzut posibil, evolu┼úia pe care a cunoscut-o fiind cea pe care o are ├«n prezent:interven┼úia forului superior numai atunci c├ónd cel inferior nu reu┼čea s─â aib─â eficien┼ú─â ├«n ac┼úiunile sale[8].

Alte dou─â voci importante ├«n institu┼úiile comunitare, Mark Wilke ┼či Helen Wallace sunt de p─ârere c─â ÔÇ×├«n esen┼ú─â, subsidiaritatea este un termen socio-politic, ┼či nu un principiu juridic sau constitu┼úional╦«[9]. ├Än ultimele studii consacrate acestui principiu s-a ajuns la concluzia c─â subsidiaritatea este un concept poliedric, dac─â se ┼úine seama de originile sale teologice, filosofice, politice ┼či nu ├«n ultimul r├ónd, juridice.

├Än primul r├ónd, ca ┼či principiu filosofic, este ├«n┼úeles ├«n sensul  de sistem care are ca punct de plecare drepturile inalienabile ale fiec─âruia, ┼či care asigur─â o bun─âstare minim─â ┼či atingerea obiectivelor de c─âtre fiecare persoan─â prin ea ├«ns─â┼či, prin organiza┼úiile ├«n care se integreaz─â ┼či pe care le configureaz─â, ┼či ├«n ultim─â instan┼ú─â, dac─â ini┼úiativa personal─â ┼či social─â se dovede┼čte ineficient─â, se apeleaz─â la organiza┼úiile superioare. Jacques Delors ├«nsu┼či a definit-o drept o stare de spirit care nu poate fi redus─â la un simplu echilibru ├«ntre institu┼úii[10]. Ca ┼či principiu filosofic, subsidiaritatea cere indivizilor ini┼úiativ─â maxim─â conform─â capacit─â┼úilor sale, ceea ce-i oblig─â la dezvoltare individual─â ┼či la asumarea unor importante responsabilit─â┼úi at├ót personale, c├ót ┼či colective.

Astfel, conceptul privit din perspectiv─â filosofic─â are meritul de a ambi┼úiona individul spre propria dezvoltare, care duce implicit la o dezvoltare la nivel social. Johanes Messner prive┼čte conceptul din perspectiva a trei componente importante:un sistem social este cu at├ót mai perfect cu c├ót ├«i re┼úine pe indivizi de la atingerea propriilor interese. Un sistem social este cu at├ót mai valoros cu c├ót se utilizeaz─â mai mult tehnica descentraliz─ârii puterii concomintent cu sporirea autonomiei comunit─â┼úilor mai mici. ├Än al treilea r├ónd, va fi mai eficace cu c├ót va apela mai pu┼úin la legi ┼či mai mult la intensificarea ┼či la stilmulii care s─â aib─â ca scop atingerea binelui comun[11]. Pirncipiul presupune at├óta libertate c├ót─â este posibil─â ┼či at├óta interven┼úie statal─â c├ót─â este necesar─â. Cu c├ót se sprijin─â mai mult persoanele, ├«n sens individual, ├«n cadrul comunit─â┼úilor mai mici, cu at├ót se intensific─â competi┼úia ┼či responsabilitatea iar comunitatea, ├«n ansamblul ei va avea o mai mare autonomie. Binele comun se atinge mult mai u┼čor dac─â indivizii ├«n┼či┼či ├«mpreun─â cu comunit─â┼úile regionale colaboreaz─â pentru atingerea scopurilor existen┼úiale.

Ca ┼či principiu politic, subsidiaritatea concepe organiza┼úia politic─â ca un tot de cercuri concentrice care pot func┼úiona ├«n m─âsura ├«n care respect─â limitele impuse de principiu. Exist─â dou─â sensuri ├«n care se poate urm─âri principiul din punct de vedere politic:primul este vertical, ┼či prin aceasta se ├«n┼úelege  c─â ├«ncearc─â s─â articuleze rela┼úiile dintre diversele nivele de putere, ┼či un sens orizontal, care este un mecanism de articulare ├«ntre cet─â┼úeni, societate ┼či puteri publice. Profesorul universitar Colmeiro, din secolul XIX,   vedea ├«n principiul subsidiarit─â┼úii, o sc─âdere a rolului individului, ├«ntruc├ót ÔÇ×activitatea individual─â scade din for┼ú─â ┼či particularii se obi┼čnuiesc s─â nu se mai sprijine pe for┼úele proprii, ┼či s─â cear─â protec┼úie unde trebuie s─â li se acorde numai libertate╦«[12].

A treia component─â a conceptului este  cea juridic─â, subsidiaritatea constituindu-se ca un element secundar sau suplimentar. ├Än dreptul administrativ francez, ÔÇ×recursul din cauza excesului de putere╦« a luat na┼čtere de timpuriu sub termenul de recurs subsidiar, transform├óndu-se mai t├órziu ├«n recurs principal. ├Än dreptul penal, norma subsidiar─â este aplicabil─â c├ónd cea principal─â nu-┼či atinge obiectivele, ob┼úin├ónd o ├«nt├óietate pe care ├«nainte nu o avea. Revolu┼úia francez─â prin vocea lui Robespierre ┼či a Conven┼úiei a pus ├«n discu┼úie principiul, afirm├ónd:ÔÇ×Lasa┼úi libertatea individual─â toturor celor care nu apar┼úin ├«n mod natural autorit─â┼úii publice ┼či ve┼úi l─âsa astfel mai pu┼úin ├«n seama ambi┼úiei ┼či arbitrariului╦«[13].

├Än dreptul administrativ spaniol, legea 30/92, din 26 noiembrie stabile┼čte ÔÇ×aplicarea subsidiar─â ca fiind diferit─â de cea obligatorie╦«, acest aspect suplinitoriu al subsidiarit─â┼úii implic─â acoperirea unei lipsuri, completarea a ceva ce lipse┼čte[14].

Subsidiaritatea este asociat─â ├«n mare m─âsur─â cu principiul federalist, fiind cea care alimenteaz─â dezvoltarea democra┼úiei federale europene, prin federal ├«n┼úeleg├óndu-se dispersia puterilor ├«ntre autorit─â┼úi democratice, ÔÇ×separate dar coordonate╦«, cum a men┼úionat foarte potrivit Andrew Duff. Principiul este tipic ┼či caracteristic organiza┼úiilor ce au o asemenea structur─â federativ─â, cu recunoa┼čterea clar─â a anumitor nivele de autonomie ├«n via┼úa local─â sau regional─â. Reprezint─â baza oric─ârui proces de descentralizare a puterii ┼či a organiza┼úiei administrative. Spre deosebire de sistemul confederativ,   care se bazeaz─â pe un tratat ├«ntre dou─â sau mai multe state, care ├«┼či p─âstreaz─â suveranitatea, caracteristica sistemului federativ este existen┼úa unei constitu┼úii formale.  ÔÇ×Inima╦« federalismului o reprezint─â diviziunea teritorial─â a statului ├«n numeroase unit─â┼úi (cantoane-cazul elve┼úian). Constitutia Elve┼úiei din 1874 stabile┼čte drepturile cantoanelor:ÔÇ×Cantoanele sunt suverane ├«n m─âsura ├«n care suveranitatea sa nu este limitat─â de Constitu┼úia federal─â, ├«n consecin┼ú─â, exercit├ónd toate drepturile care nu au fost delegate puterii federale╦«[15].

Puterea ├«n stat se ├«mparte ├«ntre guvernul central ┼či multiplele guverne cantonale, fiecare dintre ele av├ónd autoritate ├«n zona alocat─â ei. Pentru a se asigura egalitatea cantoanelor ├«n cadrul statelor federale, dreptul la auto-determinare asigurat acestora se aplic─â tuturor cantoanelor, ├«n aceea┼či m─âsur─â. Chiar ┼či statele unitare pot fi divizate ├«n regiuni sau provincii, diviziune consfin┼úit─â de ├«ns─â┼či Constitu┼úia statului respectiv.

├Än ceea ce prive┼čte construc┼úia federativ─â a Uniunii Europene, unii dintre autori o compar─â cu o piramid─â invers─â, ├«ntruc├ót actioneaz─â la impulsul activit─â┼úilor cotidiene, contrar construc┼úiei federale clasice. Adeziunea Irlandei la Comunit─â┼úile Europene o demontreaz─â cel mai bine, ea protej├ónd limba irlandez─â amenin┼úat─â de englez─â, fiind ├«n acela┼či timp deschis─â c─âtre exterior (economic, politic, cultural ┼či social), ceea ce atrage dup─â sine o diminuare a dependen┼úei sale fa┼ú─â de Regatul Unit. 

Studiu de caz:Insulele Aland ┼či politica minoritar─â finlandez─â

Cazurile a c─âror analiz─â mi-am propus-o pentru acest capitol sunt ├«n egal─â m─âsur─â interesante, dar ┼či foarte diferite, acesta fiind unul dintre motivele care m-a determinat s─â aleg ├«n mod expres aceste trei state europene. Dac─â ├«n cazul spaniol am v─âzut c─â structura organizativ─â este cea a comunit─â┼úilor locale, Spania reunind ├«n grani┼úele aceluia┼či stat culturi, istorii ┼či tradi┼úii diverse, ├«n cazul Finladei situa┼úia este cu totul diferit─â.  

Pentru a ├«n┼úelege dimensiunea importan┼úei insulelor Aland, trebuie men┼úionat c─â acordul ├«ncheiat ├«ntre suedezi ┼či finlandezi din 1921, prin care se ├«ncerca elaborarea unui sistem de protec┼úie pentru locuitorii vorbitori de suedez─â din insulele Aland a fost considerat ÔÇ×cel mai bun tratament din toat─â lumea asigurat unui grup minoritar de c─âtre o na┼úiune gazd─â╦«[16].

Aland map boundaries jpg jpeg

├Än Constitu┼úia finlandez─â promulgat─â ├«n 1919, at├ót finlandeza c├ót ┼či suedeza au fost proclamate limbi na┼úionale. Mai exact, regiunile declarate bilingve sunt acelea ├«n care minoritatea dep─â┼če┼čte 8% din totalul popula┼úiei sau reune┼čte cel pu┼úin 300 de persoane apar┼úin├ónd minorit─â┼úii suedeze[17]. ├Än Finlanda exist─â 20 de comune ├«n care se vorbe┼čte exclusiv suedez─â, alte 20 unde exist─â o majoritate suedez─â ┼či numai 21 unde aceast─â limb─â se afl─â ├«n minoritate. Comunele sunt obligate s─â organizeze ┼čcoli primare  pentru minorit─â┼úi oriunde exist─â mai mult de 13 copii/elevi apar┼úin├ónd grupului minoritar ├«n cauz─â. ├Än Finlanda exist─â o universitate ├«n care se pred─â exclusiv ├«n limba suedez─â, Univeristatea ├ůbo Akademi, cu sediul ├«n Turku, recent declarata capital─â cultural─â european─â. ├Än Helsinki exist─â o ┼×coal─â Superioar─â de Educa┼úie ├«n Comer┼ú, ┼či un mare num─âr de cursuri sunt ┼úinute ├«n suedez─â  la Universitatea din Helsinki, cu dreptul de a utiliza limba matern─â ├«n examene. [18]

├Än ceea ce prive┼čte presa din Finlanda, drepturile minorit─â┼úii suedeze sunt ┼či ├«n acest caz mai mult dec├ót protejate, exist├ónd 4 cotidiane ├«n limba suedez─â, dintre care unul se num─âr─â printre cele cu cel mai mare tiraj din ┼úar─â, ├«n termeni de v├ónzare. Nici din domeniul audio-vizualului nu absenteaz─â minoritatea suedez─â, de┼úin├ónd un program zilnic ├«n limba lor la postul de radio na┼úional, av├ónd programe ┼či ├«n cadrul televizat.

├Än ceea ce prive┼čte politica minoritar─â din Insulele Aland, ├«n 1920, guvernul finlandez a amendat statutul Autonom care ├«ncorpora o serie de garan┼úii privind limba, educa┼úia ┼či cet─â┼úenia regional─â, c├ót ┼či dreptul de a de┼úine propriet─â┼úi cerute de minoritatea suedez─â, cunoscut ├«n mediul interna┼úional drept Actul de Garan┼úie al Insulelor Aland.

├Äns─â, un act mult mai important pentru l─ârgirea drepturilor suedezilor din Aland a fost emis la 1 ianuarie 1952, Actul Noii Autonomii. ├Än urma adopt─ârii acestui document, suedezii au ob┼úinut cu adev─ârat o autonomie l─ârgit─â ├«n cadrul insulelor Aland, potrivit procentajului pe care ├«l de┼úin ├«n compara┼úie cu  vorbitorii de finlandez─â.

Practic, ceea ce s-a realizat ├«n 1952 a fost redarea dreptului suedezilor de a lua decizii ├«n foarte multe domenii importante la nivel local ┼či regional, c├ó┼čtig├ónd o libertate important─â de decizie de care pu┼úine grupuri minoritare se bucur─â. ├Än primul r├ónd, locuitorii insulei Aland au dreptul de control auspra propriilor probleme, at├óta timp c├ót deciziile lor nu afecteaz─â integritatea ┼či grani┼úele statului finlandez. Administrarea teritoriului se afl─â ├«n m├óinile a ┼čapte membrii ai Consiliului Executiv Provincial. Membrii Consiliului sunt numi┼úi de Parlament (format dintr-o singur─â camer─â, av├ónd 27 de membrii), ├«ns─â pre┼čedintele, care este ┼či guvernatorul insulei, trebuie s─â fie recunoscut de guvernul finlandez.  Legisla┼úia eliberat─â de parlamentul insulei poate fi ratificat─â doar de pre┼čedintele Republicii. Astfel, de┼či aparent libertatea de decizie pe care au c├ó┼čtigat-o ├«n 1952 p─ârea un pas important spre drumul autonomiei, ├«n fapt deciziile foarte importante ajung s─â fie luate tot de forurile superioare na┼úionale, ceea ce practic este perfect normal, ├«ntruc├ót statul trebuie s─â-┼či men┼úin─â p├órghiile de a p─âstra acest teritoriu ├«n interiorul grani┼úelor sale.

Domeniile ├«n care parlamentul provincial se bucur─â de putere legislativ─â sunt exproprierea propriet─â┼úii ├«n interes public, educa┼úie, administra┼úie local─â, impozit, legisla┼úie electoral─â, agricultur─â ┼či pescuit, s─ân─âtate ┼či servicii asigurate de spitale, votarea bugetului insulei. Caracterul suedez al teritoriului este men┼úinut prin intermediul a patru mijloace:reglement─âri ├«n privinta limbii (suedeza fiind limba oficial─â a regiunii), educa┼úie, cet─â┼úenie regional─â, dreptul de proprietate[19].

├Äns─â, aceste drepturi sporite ale minorit─â┼úii de limb─â suedez─â intr─â ├«n neconcordan┼ú─â cu legisla┼úia european─â, ├«ntruc├ót locurile disponibile de munc─â nu pot fi ocupate de cei care nu au un nivel nativ de cunoa┼čtere a limbii suedeze, ceea ce face nefunc┼úional─â libera circula┼úie a persoanelor ├«n Europa, asigurat─â prin tratatele Uniunii Europene. De asemenea, nici Parlamentul provincial, nici comunele nu au obliga┼úia de a men┼úine ┼čcoli ├«n care limba de predare nu este suedez─â. Cet─â┼úenia ├«n insulele Aland poate fi ob┼úinut─â dup─â 5 ani de reziden┼ú─â, ceea ce permite dreptul de a de┼úine propriet─â┼úi sau de a vota ├«n alegeri locale sau provinciale. Aceasta este din nou a situa┼úie ├«n neconcordan┼ú─â cu legisla┼úia european─â, care permite oric─ârui cet─â┼úean al unui stat membru s─â-┼či poat─â exercita dreptul de vot, dar ┼či sa fie ales ├«n orice alt stat, f─âr─â obliga┼úia de a avea cet─â┼úenia statului respectiv. Pentru a putea dezvolta o afacere ├«n Aland este necesar─â de┼úinerea cet─â┼úeniei regionale sau s─â fi fost rezident sau domiciliat ├«n ultimii 5 ani pe teritoriul insulei. 

Exemplul finlandez nu este unul singular ├«n ansamblul Uniunii Europene, exemplu de legisla┼úie statal─â care intr─â ├«n neconcordan┼ú─â cu legisla┼úia comunitar─â, situa┼úie prezent─â ├«nc─â de la ├«nceputurile blocului european. Accea┼či situa┼úie exist─â ├«n alte dou─â state membre UE la fel de importante, Spania ┼či Italia, ceea ce accentueaz─â nevoia Uniunii de a revizui legisla┼úia comunitar─â ├«n problematica minorit─â┼úilor.

NOTE

[1]Juan Cruz Alli, El concepto de subsidiariedad, ├«n Enrique Banus, ÔÇ×Subsidiariedad, historia y aplicaci├│n╦«, vol. 3,   Pamplona,   Studia Europea Navarrensis, 2000, p. 17.

[2]Juana Goizueta, Breves reflexiones acerca del principio de subsidiariedad:de sus or├şgenes al Tratado de Maastricht, ├«n Enrique Banus, ÔÇ×Subsidiariedad, historia y aplicaci├│n, vol. 3,   Pamplona,   Studia Europea Navarrensis, 2000,   pp. 126-127.

[3]Ibidem,   pp. 127-128.

[4]Ibidem, p. 127.

[5]Valentin Stan, Conceptul de subsidiaritate ┼či problema minorit─â┼úilor ├«n noua arhitectur─â de securitate european─â, Bucure┼čti, Editura Universit─â┼úii din Bucure┼čti,   1998, p. 293.

[6]Ibidem, p. 129.

[7]Ibidem, p.126.

[8]Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene ÔÇô Politicile comunitare, Bucure┼čti, Editura Lumina Lex, 2007, p. 37.

[9]Valentin Stan, op. cit., p. 291.

[10]Juan Cruz Alli, op. cit., p. 19.

[11]Jaime Rodr├şguez Arana, Subsidiariedad y administraci├│n ├║nica en el estado auton├│mico espa├▒ol,   ├«n Enrique Banus, ÔÇ×Subsidiariedad, historia y aplicaci├│n, vol. 3,   Pamplona,   Studia Europea Navarrensis, 2000, p. 477.

[12]Ibidem, p. 20.

[13]Ibidem, p.21

[14]Ibidem.

[15]Ibidem, p.22.

[16]Patrick Thornberry, op. cit., p. 25.

[17]Anthony Alcock, The Swedish Speaking Community, ├«n ÔÇ×Minorities and Autonomy in Western Europe╦«. A Minority Rights Group Report, Manchester, Manchester Free Press, 1991, p. 12.

[18]Ibidem, p. 13.

[19]Ibidem, p. 14.