Scurtă istorie a Marelui Ducat de Luxemburg
Istoria timpurie a ducatului de Luxemburg are multe în comun cu cea a provinciilor adiacente:în esenţă, ocupanţii teritoriului erau anumite triburi celtice, care ca şi belgicii, au sfärşit prin a fi cucerite în secolul I a.Hr. Mai întâi parte a Imperiului Roman, apoi a regatului franc, zona a fost puternic impregnată de elementul franc, astfel că luxemburgheza de astăzi prezintă rădăcini germanice.
Odată cu destrămarea Imperiului Carolingian după moartea lui Charlemagne, Luxemburg a fost inclus în Lotharingia, devenind apoi parte a imperiului de sorginte saxonă sub sceptrul lui Otto cel Mare. Când acesta la rândul său a fost divizat în mai multe principate în secolul al X-lea, şi Luxemburg a început să se bucure de o existenţă proprie.
În 936, Siegfried, contele de Ardennes, a acumulat ţinuturi care includeau ruinele unui vechi fort roman peste care acesta începe să ridice fortăreaţa luxemburgheză. Este vorba chiar despre nucleul principatului, parte a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, al cărui destin a alternat între echilibru şi turbulenţe în secolele următoare. Contele Wilhem (1096-1128) a fost desemnat primul conducător oficial al provinciei. El şi urmaşii săi şi-au extins domeniul fie prin alianţe matrioniale, fie prin forţa armelor.
Multi dintre membrii Casei de Luxemburg şi-au câştigat faima în timpul cruciadelor, în schimb absenţa şi extravaganţele lor au adus prejudicii majore domeniilor europene. Cea care avea să salveze Luxemburg-ul din situaţia delicată în care ajunsese şi avea să-i redea prestigiul este contesa Ermesinde (1196-1247). Sub conducerea sa, provincia a devenit o comunitate puternică şi unită, cu o administraţie eficientă şi un sisteme social avansat.
În secolul al XIV-lea, Casa de Luxemburg a jucat un rol crucial în evenimentele europene. În 1308 Henric de Luxemburg, un prinţ curajos şi luminat şi un admnistrator abil, a fost ales împărat (Henric al VII-lea). Fiul său Ioan s-a căsătorit cu moştenitoarea tronului Boemiei, devenind rege al ţinutului. Întrupare a idealurilor cavalereşti, Ioan a luptat în campanii şi s-a aventurat prin toată Europa, asta până ce şi-a pierdut vederea. Deşi orb, a participat totuşi la bătălia de la Crecy (1346) de partea Franţei şi împotriva englezilor. Încă mai este considerat erou naţional în Luxemburg.
Fiul lui Ioan, care la rându-i a fost ales împărat (Carol al IV-lea), era însă foarte diferit de tatăl său. Prudent şi realist, s-a concentrat pe transformarea nobilimii ereditare din Boemia în cel mai puternic nucleu statal din Europa. Ceea ce a şi reuşit. Carol al IV-lea a fost împărat în perioada 1346-1378, iar doi dintre fiii săi i-au urmat la tron:Viaceslav, regele Boemiei (1378-1400) şi Sigismund (1410-1437). În timpul lui Viaceslav, Casa de Luxemburg atinge apogeul gloriei sale. Luxemburg-ul însuşi, transformat în ducat de către Carol în 1354, se afla la maxima întindere, cam de patru ori mai mare decât în ziua de azi.
În timpul lui Sigismund, influenţa Casei de Luxemburg s-a diminuat. A fost ultimul reprezentant al acestei ramuri care a ocupat tronul imperiului. Pentru Luxemburg nu era neapărat un lucru rău, din moment ce în timpul domniei sale nobilii mai mult trăiau în afară şi locul lor de baştină însemna în primul rând o sursă umană pentru armatele lor, precum şi de venit pentru susţinerea diverselor activităţi.
În 1443, la şase ani după moartea lui Sigismund, Luxemburg-ul a intrat în posesia (practic a fost vândut) lui Filip, duce de Burgundia. Pentru aproape patru secole, ducatul a suferit aceeaşi soartă ca Belgia:guvernare habsburgică după ce habsburgii au moştenit Tările de Jos de la burgunzi, iar apoi guvernare spaniolă după divizarea imperiului în timpul lui Carol al V-lea. Austria va stăpâni provincia odată ce Tările de Jos ajung în subordinea sa ca urmare a Tratatului de la Utrecht din 1713, iar Franţa se va erija şi ea în guvernator după venirea la putere a armatelor revoluţionare între 1792-94.
La Congresul de la Viena din 1815, Prusia va primi partea de est a ducatului, restul teritoriului devenind Mare Ducat, condus de către marele duce care era totodată şi rege al Tărilor de Jos (Olanda şi Belgia unificate), ca o compensaţie pentru teritoriile pierdute în Nassau care sunt anexate Prusiei. Luxemburg s-a alăturat şi Confederaţiei Germane, având reprezentanţi în Dietă şi o garnizoană prusacă în fortăreaţa capitalei. Confederaţia a durat până în 1866, când a fost dizolvată şi înlocuită de o altă structură politică în Germania lui Bismarck, care nu mai includea Luxemburg-ul.
În timpul revoltei belgiene împotriva stăpânirii olandeze, marea majoritate a luxemburghezilor au fost de partea belgienilor, iar după Tratatul de la Londra din 1839 care consfinţea independenţa Belgiei, o bună parte din Luxemburg s-a unit cu aceasta. Restul teritoriului a rămas Mare Ducat, condus de regele Olandei.
În 1867, Napoleon al III-lea al Franţei a negociat cu Wilhelm al III-lea al Olandei în vederea achiziţionării Luxemburg-ului. Acest kucru a cauzat o criză internaţională, gestionată printr-o conferinţă la Londra. Napoleon al III-lea şi-a abandonat eforturile de a dobândi provincia, care printr-un alt tratat, semnat tot la Londra, devine stat independent, cu suveranitatea sub sceptrul Casei de Nassau, linia regală olandeză. Neutralitatea îi era garantată de marile puteri, fortăreaţa eliberată, iar garnizoana prusacă nevoită să se retragă.
Când Wilhelm al III-lea moare în 1890 şi regina Wilhelmina ocupă tronul Olandei, titlul de Mare Duce a revenit Ducelui de Nassau, din familia germană, întrucât succesiunea pe linie feminină era interzisă de legea luxemburgheză. În timpul celor o sută de ani după câştigarea independenţei, Luxemburg s-a transformat dintr-o provincie agricolă într-o stat modern prosper care se implica activ în chestiunile diplomatice şi economice europene. La începutul secolului al XX-lea, baza progresului o asigura industria oţelului, micul stat ocupând locul şapte în lume la producţie.
Progresul a fost frânat de Primul Război Mondial, atunci când ţara a fost ocupată de germani şi i-a fost violată neutralitatea. Peste 3000 de luxemburghezi au murit în lupta de partea aliaţilor. La finele războiului, Marea Ducesă (legea privind succesiunea se schimbă în 1912), care îi simpatizase pe germani, a abdicat, organizandu-se un plebiscit pentru a opta între republică sau păstrarea ducatului în frunte cu sora fostei ducese, Charlotte. Votul a fost masiv în favoarea celei de-a doua opţiuni, Charlotte bucurându-se de o mare popularitate în timpul domniei sale de 45 de ani.
În perioada interbelică, Luxemburg şi-a reluat progresul şi a stabilit legături economice strânse cu Belgia. S-au făcut progrese şi în materie de bunăstare socială, iar pe plan internaţional, statul era membru al Ligii Naţiunilor. A urmat o doua perioadă de regres, pentru că în mai 1940 naziştii au invadat statul şi l-au ocupat vreme de cinci ani. Familia regală şi guvernul au scăpat şi rămas o vreme in exil, iar mulţi luxemburghezi au fugit şi s-au alăturat aliaţilor, cei de acasă au rezistat ocupaţiei prin orice mijloace. Devastat în ultimele bătălii, ţara şi-a revenit şi de data aceasta prin eforturi susţinute.
După război, Luxemburg a jucat un rol notabil în avansul construcţiei europene. Devine membru Benelux, al Consiliului Europei şi al Pieţei Comune, precum şi al Naţiunilor Unite şi NATO. Câteva organizaţii europene îşi au sediul în Luxemburg:Comunitatea cărbunelui şi oţelului, Curtea comunităţilor europene, Secretariatul Parlamentului European, Banca Europeană pentru investiţii şi Fondul european de cooperare monetară.
În 1964 Marea Ducesă Charlotte abdică în favoarea fiului său Jean, care a luptat alături de forţele militare britanice pentru eliberarea Luxemburg-ului.
