„Scurtă istorie a lumii” în viziunea celebrului scriitor H.G. Wells
Scrisă cu decenii în urmă și, prin aceasta, văduvită de cercetări mai recente, Scurtă istorie a lumii a celebrului scriitor H.G. Wells oferă o lectură seducătoare.
„Această Scurtă istorie a lumii este destinată să fie citită de la un capăt la altul, aproape ca un roman” – ne avertizează autorul în prefața cărții. Și într-adevăr, scurta sa istorie se parcurge mai ceva ca un roman.
Eliminarea severă, sălbatică aproape, a amănuntelor de prisos reduce istoria omenirii la cîteva linii simple și, prin aceasta, extrem de pregnante. Adăugînd neobișnuitul talent al lui Wells (cel care a scris Omul invizibil) pentru literatura științifico-fantastică, vom avea o viziune senzațională aspra omenirii: cea de suprafață bîntuită de succesiunea anotimpurilor și cea a imperiilor.
Repet, o istorie obișnuită să risipește în amănunte. Și cum uneori din cauza copacilor nu poate fi văzută pădurea, o istorie obișnuită face să pierzi viziunea asupra ansamblului. Condensînd la maximum fapte și momente, Scurta istorie a lui H.G. Wells îți dă posibilitatea să vezi lumea uriașă, de necuprins pentru unii, redusă la dimensiuni centimetrice.
Văzută de sus, dintr-un punct situat dincolo de hotarele sistemului solar, istoria omenirii îți apare ca istoria unui mușuroi de furnici grămădite într-o lădiță pentru răsad de legume.
Că aceasta e viziunea autorului ne-o dovedește comparația la care apelează el la un moment dat pentru a ne face să înțelegem mai bine sistemul solar:
„Dacă ne-am înfățișa pămîntul ca o minge mică, cu un diametru de 0,025 m, Soarele s-ar prezenta ca un glob mare de 2,70 m diametru, așezat la o depărtare de 293 m de pămînt, adică o plimbare pe jos de 4 sau 5 minute, iar Luna ar părea ca o mazăre situată la 0,0075 m departe de pămînt”.
Această viziune stă la temelia unor pagini extraordinare dedicate Preistoriei. Pămîntul are o vechime de 2 miliarde de ani. Ei bine, aceste 2 miliarde de ani sînt condensate de autor în cîteva pagini. Dai fila, și au trecut deja cîteva sute de milioane de ani. Fascinant e faptul că imaginația lui Wells ne înfățișează înspăimîntătoarea curgere a milioanelor de ani sub forma unei succesiuni de anotimpuri și mai ales de fenomene ale naturii. Pămîntul e redus astfel la o grădină din fața casei, peste care trec, într-o tulburătoare poezie, verile și iernile, soarele, norii și ploile. Numai că verile nu țin cîteva luni, ci cîteva mii de ani:
„Cîteva mii de ani au urmat scurte perioade mai calde și reveniri la altele cu un frig mai intens.Geologii numesc aceste faze de frig: prima, a doua, a treia sau a patra perioadă glaciară, separate fiecare de perioade interglaciare. Astăzi trăim într-o lume ce-i încă sărăcită de acea iarnă teribilă. Prima perioadă glaciară începu acum 600.000 de ani; iar a patra atinse maximum de intensitate cam acum 50.000 de ani. Printre zăpezile acestei lungi ierni universale au trăit pe planeta noastră primele ființe asemănătoare cu omul.”
Recitită, această ultimă proproziție, mai ales sintagma „printre zăpezile acestei lungi ierni universale”, vom descoperi o inegalabilă poezie. Ca și în cazul acestui excepțional pasaj:
„Marea vară a perioadei mijlocii din cainazoic ajunse, în sfîrșit, la capăt. Ea urmase celorlalte două mari veri din istoria vieții, verii din perioada carboniferă și întinsei veri a epocii reptilelor. Pămîntul se îndrepta din nou spre o perioadă glaciară. Clima se răci, redeveni pentru un timp mai dulce, apoi se răci din nou”.
H.G. Wells e un excelent autor de tablouri ale naturii. Numai că ploile și vînturile surprinse de el se petrec nu într-o grădină, ci pe pămîntul de acum cîteva sute de milioane de ani. Singurătatea aceasta universală dă naștere la tablouri de o valoare literară ieșită din comun:
„Dacă am fi trăit pe pămînt, în acel timp, am fi călcat pe mari mase de stînci asemănătoare cu lavă, fără nici o urmă de pămînt sau vegetație pe ele, sub un cer sfîșiat de furtuni fierbinți și violente, și ne-ar fi întîmpinat vînturi, depășind cele mai teribile cicloane ce s-au dezlănțuit vreodată și ploi torențiale pe care liniștitul pămînt din zilele noastre nu le-a cunoscut. Apa ploilor torențiale s-ar fi precipitat în torente asupra noastră, noroioasă și amestecată cu așchii de stînci, tăind prăpăstii adînci și defileuri și grăbindu-se să depoziteze sedimentele în cele dintîi mări. Printre nori, am fi întrezărit un Soare mare, ale cărui mișcări pe cer ar fi fost vizibile, și răsăritul lui, ca și acela al lunii, ar fi adus zilnic un val de cutremure de pămînt și de răsturnări. Iar Luna, care în zilele noastre păstrează aceeași față către Pămînt, printr-o mișcare de rotație vizibilă ne-ar fi arătat partea pe care acum o ascunde așa de neînduplecat. Pămîntul îmbătrîni – milioane după milioane de ani – ziua se mări, Soarele deveni mai îndepărtat și mai blînd, mersul Lunii pe cer se potoli, intensitatea ploii și a furtunii se micșoră, și apa din primele mări crescu și se uni în învelișul oceanic care va acoperi planeta noastră, de aci încolo.Dar viața nu există încă pe pămînt; în mări și pe stînci nu se simțea nici o vibrație.”
La capătul unor astfel de lecturi rămîi cu un sentiment înfricoșător: cel al furnicii în fața Everestului.
Necesitatea creștinismului
Autorul ne oferă și o emoționantă explicație a nașterii și triumfului creștinismului:
„Sub imperiul latin și grec din primele secole ale erei creștine sufletul omenesc se simțea tulburat și decepționat. Aceste două secole închideau o epocă de constrîngeri și de cruzimi, de mîndrie și de splendoare, în care onoarea, seninătatea și fericirea se întîlneau destul de rar. Săracii erau disperați și trăiau mizerabil, cei avuți trăiau în incertitudine și erau lacomi de bani. Într-un mare număr de cetăți, viața pulsa intens numai în arenele oamenii și animalele sălbatice se luptau, erau torturați și uciși. Ruinele amfiteatrelor romane prezintă aspectele cele mai caracteristice. Viața își continua cursul în acest ritm. Zbuciumul sufletului omenesc se manifesta într-o profundă neliniște…”.
Pe acest fond, arată Wells, a apărut întreaga omenire. Doctrina lui Christos a fost un moment de eliberare a sufletului încărcat al întregii planete.
Reprimarea succesivă
Scurta istorie a lumii vede istoria planetei ca o infinită succesiune de reprimare a celor slabi de către cei puternici. Micșorarea lumii la proporțiile unui izlaz îi dă autorului posibilitatea de a ne înfățișa destinul speciilor și națiunilor ca dominate de măriri și decăderi. O specie înflorește pînă la nivelul vitalității sale. Din acest punct începe decăderea. Altă specie, aflată în fază incipientă, îi ia locul. La rîndu-i aceasta e reprimată de o alta, mult mai vitală. Reptilele sînt alungate de mamifere. Mamiferele sînt supuse de om. Romanii îi îngenunchează pe egipteni. Popoarele barbare, venite din alte locuri ale Planetei, îi alungă pe romani și-și asumă, pentru un timp, puterea asupra lumii. Veniră apoi alții și-i alungară. Această succesiune de stăpînitori e fascinantă. Ea ne dă o imagine posibilă asupra sfîrșitului de mileniu. Nemții își extind dominația asupra întregii Europe. Vin rușii și-i alungă, luîndu-le locul. La rîndul lor, americanii, grație prăbușirii comunismului, le iau locul. Acum ei stăpînesc lumea. Cine vor fi următorii atotputernici ai Planetei? Chinezii? Japonezii?
Foto sus: H.G. Wells, în 1890, fotografiat de Frederick Hollyer (© Wikimedia Commons)
