Salvador Dali şi telefonul afrodisiac
De-al lungul carierei sale artistul spaniol Salvador Dali, unul dintre cele mai controversate personaje ale secolului trecut, acordă o atenţie sporită obiectelor suprarealiste, o categorie artistică parte integrantă a mişcării suprarealiste. Suprarealismul se traduce printr-un curent artistic de avangardă ce proclamă libertatea totală de expresie.
Obiectele suprarealiste, printre care se numără Telefonul afrodisiacsau Telefonul homar(1936), Canapeaua în forma buzelor lui Mae West(1937) (foto) îi permit lui Salvador Dali să ajungă încă o dată în atenţia opiniei publice, scop urmărit în permanenţă de artistul catalan.
Primele obiecte suprarealiste, datează din 1914 şi îi sunt atribuite lui Marcel Duchamp. Sunt aşa numitele obiecte ready-made. Zece ani mai târziu, în “Discours sur le vue de realite”, Andre Breton propune crearea de către artist a unor obiecte întrevăzute în stare de vis. Obiectelor onirice le urmează, în 1930, obiectele cu semnificaţie simbolică, obiecte promovate de Salvador Dali. Expoziţia suprarealistă de obiecte din mai 1936, din Paris, revela o mare varietate de astfel de obiecte:obiecte matematice, obiecte naturale, obiecte iraţionale, obiecte ready-made, obiecte încoporate, obiecte – mobile.
Cum se îmbină cu sugestivul şi fantezia
Din perspectiva lui Dali, obiectul suprarealist trebuia să fie absolut inutil atât din punct de vedere practic, cât şi raţional. El trebuia să materializeze, cu maximum de tangibilitate, fanteziile delirante ale spiritului.
La Paris, Dali urmărea să lanseze o nouă specie de obiecte suprarealiste funcţionând simbolic, împotriva scriituri automate suprarealiste tradiţionale şi a narării viselor. „Am început atunci operaţia de lansare a obiectului suprarealist, a obiectului iraţional cu funcţionare simbolică, contra povestirilor de vise şi a scriituri automate.”
Telefonul homar (1936)
Printre obiectele suprarealiste gândite de Dali se pâinea-portcălimară. “Ce poate fi mai uşor decât să tai cu precizie două găuri uniforme într-o pâine şi să încrustezi în ele două călimări? Ce poate fi mai degradant şi mai frumos decât să vezi pătându-se treptat de stropi de cerneală Pelikan? În această pâine-portcălimară, un mic dreptunghi decupat în coajă serveşte de minune la fixarea tocurilor. Iar dacă vrei să ai totdeauna miezul de pâine foarte proaspăt pentru a şterge peniţele, nimic mai simplu decât să schimbi pâinea în fiecare dimineaţă.”
La Paris, Dali a lansat sloganul “Pâine, pâine, nimic decât pâine”. Urmarea a fost acuzaţia de susţinător al comunismului, însă Dali a explicat că pâinea sa nu era destinată să ajute familiile numeroase. Ci ea simbolizează “răzbunarea unei imaginaţii de lux împotriva utilitarismului lumii practice. Pâinea aceasta avea să fie aristocratică, estetică, paranoică, sofisticată, iezuită, fenomenală şi paralizantă. Coaja de pâine în picioare pe masa mea rezuma experienţa spirituală a acestei perioade din viaţa mea. Aceasta este originalitatea mea.”
La jumătatea anilor ’30, obiectele suprarealiste ale lui Dali au devenit celebre în toată lumea. Dali a adăugat chiar şi comentarii la operele sale. Astfel, după părerea lui, “Smochingul afrodisiac”, intra în categoria maşinilor de gândit. “Este un smoching acoperit cu pahare de lichior conţinând lichior peppermint, înzestrat s-ar părea, cu vagi virtuţi afrodisiace. Această haină are avantajul aritmetic al calculelor şi jocurilor numerice paranoic-critice susceptibile de a fi evocate de poziţia antropomorfă a paharelor. Mitul Sfântului Sebastian ne oferă un caz similar:o durere obiectivă şi măsurabilă, mulţumită numărului şi poziţiei săgeţilor. Durerea suferită de Sfântul Sebastian poate fi evaluată. Smochingul poate fi purtat în anumite promenade seara târziu, sau în maşini foarte puternice mergând foarte încet (pentru ca lichidul din pahare să nu se verse), în anumite nopţi foarte calme şi foarte compromiţătoare sentimental.” Despre “Haine de zi şi de noapte pentru corp” (1936) spunea:“Nu-ţi dai seama că acest costum devine piele, plic, cu adevărat armură sau fereastră;având fermoar poate fi larg deschis prin învârtirea zăvorului.”
Moda, un agent in favoarea lui Dali
Moda pentru Dali era un aspect important. Avea să afirme într-un interviu că o constantă tragică a vieţii omului este moda, de aceea a colaborat cu plăcere cu creatoarele de modă Chanel şi Schiaparelli. El credea că însuşi conceptual de îmbrăcăminte este o consecinţă a celei mai puternice trauma dintre toate, trauma naşterii. Considera de asemenea că moda este o constantă tragică a istorie:a privi modele la paradă era acelaşi lucru cu a vedea îngerii morţi anuntând apropierea războilui.
Moda obiectelor suprarealiste a prins foarte repede, iubitorii de suprarealism achiziţionandu-le. “Prezenţa şi circulaţia acestor obiecte a făcut concurenţă obiectului util şi practic, cu o violenţă atât de mare încât credeai că asişti la o luptă de cocoşi turbaţi în care obiectul normal ieşea cel mai adesea fără pene. Apartamentele pariziene sensibile la suprarealism se umplură repede cu obiecte suprarealiste, surprinzător la prima vedere, dar pe care fiecare putea să le atingă şi să le mânuiască cu propriile sale mâini.”
În prezent obiectele suprarealiste realizate de Salvador Dali se găsesc în colecţii particulare, dar şi în muzee (Telefonul Afrodisiac sau Telefonul Homar a fost realizat în cinci copii, una găsindu-se în Londra la Dali Universe, cea de-a doua la Muzeul Telecomunicaţiilor din Frankfurt, a treia aparţine Fundaţiei Edward James, cea de-a patra se găseşte la Galeria Naţională din Australia, iar cea de-a cincea copie se găseşte la Tate Liverpool).
Bibliografie
Biberi, Ion, Arta suprarealistă, Privire critică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973
Descharnes, Robert, Neret Gilles, Salvador Dali 1904-1989, Edit. Tachen, 2006
Dali, Salvador, Viaţa secretă a lui Salvador Dali, povestită de Salvador Dali, Traducere de Gheorghe Chiriţă, Editura Cartie, 1996
