Sabina Poppaea – „Avea totul în afară de un suflet cinstit”
Tacitus consideră anul 58 e.n., atunci când Nero cunoscuse pe Sabina Poppaea, ca „începutul unui şir de mari nenorociri pentru stat”. Logodna şi apoi îndemnul Poppaeei îl transformaseră pe împărat într-o fiară îndrăgostită care, pentru liniştea amorurilor sale, şi-a ucis chiar mama.
Noua metresă a împăratului avea cinci-şase ani mai mult decât Nero, care împlinea acum 20 de ani. Tatăl Poppaeei se numea Titus Ollius şi făcea parte din tagma ecvestră a Romei. Fiica sa îşi luase însă numele după al bunicului său dinspre mamă, Poppaeus Sabinus, bărbat distins, fost consul şi răsplătit cu triumful, pentru faptele sale de arme. Tatăl Sabinei n-a avut timp să se remarce în viaţa publică:la începutul carierei sale a fost ucis de către Tiberius, din pricina prieteniei lui cu Seianus. Suetonius pretinde că Ollius era quaestor în momentul condamnării la moarte.
Micuţa Sabina Poppaea a rămas de timpuriu orfană şi a fost crescută în casa bunicului. Mama sa întrecea în frumuseţe pe toate femeile din Roma, frumuseţe pe care a transmis-o şi fiicei. Faima Sabinei Poppaea s-a mărit prin averea moştenită de la bunic, prin vorba sa atrăgătoare şi prin isteţimea minţii. De aceea, Tacitus (Anale, XIII, 45) spunea despre această femeie, , că avea totul afară de un suflet cinstit”, fiindcă „înfăţişarea ei arată cuminţenie, dar faptele — dezmăţ. Ieşea destul de rar pe stradă şi numai cu scopul de a produce vâlvă în jurul ei”. Pe cap îşi aranja un văl, în aşa fel ca să-i acopere numai o parte a feţei, stârnind astfel curiozitatea bărbaţilor dornici a-i vedea în întregime chipul. „Nu s-a lăsat tulburată niciodată de gura lumii — scrie Tacitus (Anale, XIII, 45) — nefăcând deosebire între soţi şi amanţi;nelăsându-se subjugată de simţămintele sale proprii sau de simţămintele altuia pentru ea;împărţea plăcerile acolo de unde trăgea foloase”.
Primul soţ al Sabinei Poppaea a fost cavalerul roman Rufrius Crispinus, cu care a avut un fiu. Acest fiu, copil încă, jucându-se de-a generalul şi de-a împăratul, a fost înecat în mare din ordinul lui Nero. A devenit repede adulteră cunoscând pe Marcus Salvius Otho, un tânăr iubitor de plăceri ca şi ea, care făcea parte din anturajul dezmăţat al lui Nero. Acesta este viitorul împărat din anul 68 e.n. Din amantă îi deveni repede soţie. Noua căsnicie se arăta fericită până în momentul când Otho comise imprudenţa de a-şi lăuda faţă de Nero pe graţioasa sa soţie. „Otho lăuda în faţa împăratului frumuseţea şi gingăşia soţiei sale, fie că, îndrăgostit cum era, nu mai avea control asupră-şi, fie că voia să aprindă în Nero dorinţa, pentru ca apoi, având amîndoi aceeaşi femeie, noua legătură cu împăratul să-l facă şi mai puternic la curte. Adesea, sculându-se de la ospeţele împăratului, era auzit spunând mereu că el se duce la aceea căreia zeii i-au dăruit nobleţe, frumuseţe, bunuri după care toţi jinduiesc, dar de care numai cei fericiţi se pot bucura” (Tacitus, Anale, XIII, 46).
Curiozitatea lui Nero de a o cunoaşte îi aduse o invitaţie la palat. În curând, Sabina Poppaea devenea adulteră pentru a doua oară, sau după cum spune Dio Cassius „doi bărbaţi se foloseau în acelaşi timp de ea”. Dar până să ajungă în braţele lui Nero, Poppaea se folosi de un abil joc feminin, ca să aţâţe simţurile unui tânăr pornit numai spre plăceri. Folosea vorbe dulci şi şiretlicuri de inocentă, de femeie slabă în iţele iubirii, faţă de un bărbat frumos ca Nero. Atunci când împăratul fu cuprins de o dragoste nebună după această femeie şireată, Poppaea schimbă tactica artificiilor sentimentale. Se arătă mândră, refuza să stea mai mult de două nopţi cu Nero, îi amintea că este măritată, că este subjugată de Otho, un bărbat excepţional de bun, şi că nu doreşte să-şi piardă această căsnicie. Insista mai ales asupra corectei comportări şi fineţei sufleteşti a bărbatului său, vrednic de o treaptă mai înaltă în aparatul de stat, zicea ea. Pe de altă parte, îi reproşa lui Nero că este subjugat de Claudia Acte, o fostă sclavă de la care deprinsese numai apucături grosolane şi murdare.
O primă consecinţă a acestor conversaţii a fost înlăturarea lui Otho din suita de prieteni apropiaţi ai împăratului. Amicul de chefuri al lui Nero ar fi avut o soartă tristă, dacă în favoarea lui nu ar fi intervenit Seneca. Pentru a fi îndepărtat din Roma şi de primejdie, Otho este numit guvernator al provinciei Lusitania (actuala Portugalie). Acolo a rămas până la războiul civil din anii 68/69, când destinul l-a ridicat şi pe el pe tronul Romei, doar pentru câteva luni. Se mai spune că, odată îndepărtat de putregaiul aristocratic al capitalei, de Poppaea şi de Nero, acest om fără frâu în viaţa sa particulară s-a debarasat de traiul destrăbălat din trecut şi, ca guvernator al Lusitaniei, timp de aproape zece ani, a dus o viaţă cinstită şi demnă.
Dorea să ajungă împărăteasă, trecând peste cadavrele Agrippinei şi Octaviei
Rangul social şi ambiţia o îndemnau acum pe Poppaea să aspire la ceva mai mult, decât la situaţia de metresă oficială a împăratului. Dorea să ajungă împărăteasă, trecând peste cadavrele Agrippinei şi Octaviei. — „Aceasta (Poppaea) pierzând nădejdea în căsătoria ei cu Nero şi în despărţirea de Octavia, câtă vreme Agrippina era în viaţă, îi aducea lui Nero tot soiul de învinuiri. Câteodată îi spunea în glumă:ţâncul care ascultă de îndemnurile altora dovedeşte nu numai că este lipsit de putere de împărat, dar că e lipsit chiar de libertate. Căci pentru care pricină o tot amână cu nunta? Nu cumva nu e atras de frumuseţea ei şi este nemulţumit că bunicii i-au fost încărcaţi de triumfuri? Ori se teme că nu-i va zămisli ea prunci? Oare nu-i preţuieşte sinceritatea sufletului său? Se înspăimânta ca nu care cumva soţia lui să dea în vileag jignirile aduse senatorilor, să-i dezvăluie ura poporului împotriva mamei lui din pricina trufiei şi lăcomiei ei? Iar dacă Agrippina nu poate îngădui ca noră decât o vrăjmaşă a fiului ei, atunci ea să fie redată căsniciei lui Otho. Ea se va duce unde va vedea cu ochii, ca mai degrabă să audă batjocurile aduse împăratului decât să le vadă şi să fie vârâtă în primejdiile îndreptate împotriva lui” (Tacitus, Anale, XIV, 1).
restul pe Istorii Regasite
