România în primii ani ai celui de-al doilea război mondial:direcții de politică externă

În una dintre cele mai tensionate perioade din istoria modernă a României, puțini politicieni au dat dovadă de luciditate.Constantin Argetoianu, ajuns la o vârstă respectabilă și deținând o impresionantă experiență în diplomație, reușea să realizeze o analiză rațională a evenimentelor care imflamau scena internațională, făcând în același timp previziuni referitoare la repercusiunile pe care le puteau avea acestea asupra statalității României.

Septembrie 1939:Germania atacă Polonia, cucerind-o în numai trei săptămâni.În România, primul ministru Armand Călinescu este asasinat de către legionari, eveniment ce aruncă țara într-o instabilitate fără precedent:”o luptă fraticidă între români și români, care amenința să destabilizeze Statul-și așa pândit de apetitele revizioniste și revanșade ale“uliilor” de la hotare”, după cum bine evidențiază istoricul Stelian Neagoe în cartea sa “Constantin Argetoianu.Politică și destin”.Intervalul 21-28 septembrie 1939, în care președinția Consiliului de Miniștri avea să fie preluată de către generalul Gheorghe Argeșanu, este unul de tristă amintire în istoria noastră.O perioadă marcată de o violență excesivă, nespecifică poporului român.

Văzut inițial ca pe un succesor al lui Armand Călinescu, Constantin Argetoianu nu a dorit să se copromită executând ordinele dure de reprimare a mișcării legionare ale regelui Carol al II-lea, chiar dacă era un fidel susținător al dictaturii carliste.A acceptat o săptămână mai târziu, când asasinatele în masă aveau să înceteze.Guvernarea sa se dorea a fi una “de destindere și pacificare”, prin numirea sa regele bazându-se și pe abilitatea acestuia de a gestiona eficient direcțiile de politică externă a României, pe o scenă internațională tot mai complicată odată cu izbucnirea războiului.

”El este în bune legături cu persoane importante din mai toate țările și din ambele părți ale baricadei, este convins al neutralității și unul care vede clar primejdia din partea URSS”(Carol al II-lea, Între datorie și pasiune, Însemnări zilnice, 1995, vol.II)

Punând în balanță pericolul sovietic și iminenta ocupație germană, noul președinte al Consiliului de Miniștri vedea în cea de-a doua o alternativă cu care România trebuia să se resemneze.O idee blamată de oamenii politici ai vremii și văzută la momentul respectiv ca pe o intervenție lipsită de tact.Argetoianu, a cărui carieră politică a fost legată în permanență de o poziție clară față de pericolul extinderii comunismului în Europa, și-a susținut cu fervoare acestă opinie până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.După cum remarcă și istoricul Stelian Neagoe, timpul și evenimentele internaționale îi vor da dreptate omului politic care față de detractorii săi avea certul avantaj al experienței și înțelepciunii.

O alianță cu Germania părea o himeră la începutul războiului, în condițiile în care România își punea toate speranțele în aliații tradiționali Franța și Marea Britanie.Însă aliații occidentali nu puteau garanta integritatea teritorială a României, de aceea Constantin Argetoianu propunea o soluție originală, primită tot cu la fel de multe rezerve de către Carol al II-lea și ministrul de externe, Grigore Gafencu(adept al garanțiilor teritoriale franco-britanice, obținute în aprilie 1939):”să propunem Germaniei un pact de neagresiune și amicițieromâno-germano-rus, spunând că nu e nicio primejdie în aceasta, căci e sigur că nu va fi acceptat”.[1]Prin urmare, Argetoianu miza pe sprijinul oferit de către Germania în fața expansiunii sovietice.Este cunoscut faptul că ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord prin ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 nu a fost bine primită la Berlin, germanii condamnând politica expansionistă a URSS.Timpul va dovedi încă o dată că intuiția diplomatică a acestuia nu mai putea fi pusă la îndoială

Cum era văzut guvernul Argetoianu de către cercurile diplomatice ale Franței, Germaniei și Italiei [2]

Ecourile internaționale față de numirea lui Constantin Argetoianu nu au întârziat să apară, având în vedere notorietatea de care se bucura acesta în cercurile diplomatice europene.Ambasada Franței de la București își arăta aprecierea față de noul guvern instalat, catalogat ca fiind un “guvern de așteptare”:”Guvernul Argetoianu este ilustrarea cea mai perfectă a puterii extraordinare de adaptare a inteligenței românești”Este evidențiată “maniera deosebit de abilă” de realizare a politicii externe românești, francezii văzând în poziția de neutralitate a României din anul 1939 o încercare de reeditare a evenimentelor din primul război mondial, când țara noastră “a fost învinsă militărește și s-a restaurat prin abilitate politică, devenind România Mare”.Premisele politicii externe românești nu arătau deloc rău la începutul celui de-al doilea război mondial, conform ambasadei franceze:

     1.garanții teritoriale și sprijin financiar din partea Franței și Marii Britanii

     2.tratat economic cu Germania

     3.relații normale cu URSS

Legația Germaniei anticipase numirea lui Argetoianu în fruntea Guvernului, arătându-și susținerea pentru această decizie.Acesta era văzut “ca un om prudent, care va conduce în consecință politica externă a țării.”La fel și legația altei puteri a Axei, Italia, aproba noul guvern instalat în România, Argetoianu fiind considerat “un om politic realist și în măsură să domine evenimentele atât interne și externe”.Italienii cunoșteau admirația acestuia față de politica italiană, mai ales pentru liderul Benito Mussolini, în acest fel contând pe o relație foarte bună cu România.

Văzut bine pe plan extern, guvernul Argetoianu nu se bucura de aceeași atitudine pe plan intern, având un sfârșit prematur din cauza jocurilor politice, ambițiilor regelui Carol al II-lea și ostilității presei, în noiembrie  1939, la doar două luni după instalare.Este discutabilă această decizie a regelui, în condițiile în care România ar fi avut nevoie de o stabilitate politică.Acțiuni ale unui rege cu ambiții mult prea mari, care în final vor aduce un imens deserviciu instituției monarhice românești.

Nu ne aflăm în fața unui act pe care-l putem discuta;ne aflăm față de un ultimatum, care ne este adresat, nu de Ungaria, ci de Germania, învingătoarea Europei….Și ce poate face poporul român?Să se închine lui Dumnezeu și să zică:viața unui popor este lungă;noi am cunoscut în trecut clipe și mai grele pentru existența neamului și a țării. (Constantin Argetoianu, discurs din data de 30 august 1940, Consiliul de Coroană)[3]

După demisia sa din 23 noiembrie 1939, Constantin Argetoianu va reuși să se mențină în cercurile puterii, îndeplinind în continuare calitatea de consilier regal.Va lua parte astfel evenimentele care au distrus idealul unității teritoriale al României Mari:ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, Dictatul de la Viena din 30 august 1940 și revendicările teritoriale ale Bulgariei.În acele momente a încercat să ofere o viziune optimistă asupra procesului unionist care, în opinia sa, nu se încheiase definitiv odată cu pierderile teritoriale din vara anului 1940.

Referințe

Stelian Neagoe, Constantin Argetoianu.Politică și destin, 2012, Editura Machiavelli

[1]Carol al II-lea, Între datorie și pasiune, Însemnări zilnicevol I, ediție Marcel-Dumitru Ciucă, Narcis Dorin Ion, Editura Silex, București, 1995, p. 27

[2]Stelian Neagoe, Constantin Argetoianu.Politică și destin, 2012, Editura Machiavelli, capitolul IV “Gustul puterii în percepția serviciilor secrete”, p 157-158.

[3]  Stelian Neagoe, Constantin Argetoianu.Politică și destin, 2012, Editura Machiavelli, capitolul III “De la Ionel Brătianu la Carol al II-lea”, p 141