Reîntoarcerea deportaţilor evrei „evacuaţi” de către autorităţile antonesciene în Transnistria
Reîntoarcerea deportaţilor evrei „evacuaţi” de către autorităţile antonesciene în Transnistria începând cu toamna anului 1941 a fost un proces gradual care, început incă din ultimele luni ale regimului Antonescu, s-a finalizat la câteva luni după căderea acestuia la 23 august 1944.
În contextul înfrângerilor successive ale armetelor româno-germane, dar şi ca urmare a numeroaselor intervenţii ale lui Wilhelm Filderman, prestigiosul ex-lider al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti între 1924 şi 1941, un prim pas în această direcţie a fost decizia Consiliului de Ordine din 30 septembrie 1943 de a repatria evreii deportaţi pentru „abateri disciplinare” în cadrul batalionelor de muncă obligatorie, care îşi satisfăcuseră deja pedeapsa.[1]Însă despre o repatriere generală a zecilor de mii de evrei originari din România, supravieţuitori ai regimului de teroare din Transnistria, nici nu putea fi vorba la acea dată. Chiar şi în ianuarie 1944, Antonescu atrăgea atenţia ca numai românii din Transnistria să fie evacuaţi şi doar în cazuri excepţionale unii evrei, care vor trebui însă să fie expulzaţi din ţară în cel mai scurt timp posibil. O repatriere totală a deportaţilor evrei, cetăţeni români, era considerată de către Antonescu „cea mai mare crimă în istoria naţiunii”[2]. În ciuda aparentei intransigenţe a lui Antonescu în chestiunea repatrierii deportaţilor din Transnistria, personalităţi ale comunităţii evreieşti, Centrala Evreilor din România[3], dar şi guvernele britanic şi american, au facut presiuni asupra regimului pentru repatrierea cât mai multor categorii de deportaţi4.
Concesiile regimului Antonescu s-au făcut simţite mai ales prin ameliorarea regimului de detenţie şi a condiţiilor catastrofale de viaţă ale evreilor de dincolo de Nistru. Acest refuz al repatrierii generale s-a meţinut până în martie 1944, când trupele sovietice atinseseră cursul Bugului. Până atunci însă, regimul a permis, din toamna lui 1943, repatrieri individuale în semn de bunăvoinţă faţă de aliaţii anglo-americani.
Această primă categorie de deportaţi viza persoanele deportate „din greşeală”, precum evreii decoraţi cu ordine militare româneşti în primul război mondial. Din acestă categorie de deportaţi au făcut parte foarte puţine persoane, adică doar cei originari din Vechiul Regat, dat fiind că majoritatea deportaţilor trăiseră în teritoriile ce abia după primul război mondial au devenit parte a României.
În octombrie 1943 un grup de deportaţi pedepsiţi pentru „abateri disciplinare” în cadrul batalioanelor de muncă obligatorie au primit permisiunea de a se reîntoarce în ţară împreună cu familiile lor.[4]Totuşi, prima repatriere colectivă a avut loc în decemrie 1943 și i-a vizat aproape exclusiv pe evreii din judeţul Dorohoi, ce nu aparţinuse niciodată Bucovinei, ci fusese alipit acesteia cu puţin timp înainte de ordinele de deportare a evreilor din Bucovina în Transnistria. Astfel, la 20 decemrie 1943 circa 1500 de deportaţi evrei originari din judeţul Dorohoi s-au putut întoarce la casele lor, după ce majoritetea deportaţilor pieriseră în Transnistria. Două luni mai târziu, guvernul Antonescu emitea un nou ordin de repatriere. De data aceasta era vorba despre orfanii de ambii părinţi până la vârsta de 15 ani, repatriere organizată de către Centrala Evreilor din România. Un trasnport de circa 1850 de orfani evrei care îşi pierduseră ambii părinţi în vicisitudinile vieţii din Transnistria a sosit la Iaşi pe 6 martie 1947.
Răspunzând unei petiţii în favoarea repatrierilor înaintate de către arhitectul Clejan şefului statului în februarie 1944, Antonescu declara:„Se înţelege de la sine că, în aceste condiţii speciale, a accepta repatrierea evreilor din Transnistria este pentru mine o imposibilitate morală şi politică.” Totuşi, pe 16 martie 1944 guvernul a emis ordinul repatrierii generale a deportaţilor evrei, dar prea târziu pentru a putea fi întocmai executat, deoarece trupele sovietice trecuseră Bugul şi se îndreptau spre Nistru. Ordinul a putut fi pus în aplicare doar parţial, mai ales pentru a semnala aliaţilor occidentali bunele intenţii ale guvernului român faţa de evrei. Cert este că o parte din vieţile deportaţilor, cu precădere ale deţinuţilor politici evrei precum cei din lagărul de la Vapniarka, au putut fi salvate de furia trupelor germane în retragere. Sarcina repatrierii în condiţiile date le-arevenit autorităţilor militare române asistate de către un comitet al Centralei Evreilor care s-a deplasat încă din 17 martie în Trasnistria.
Deoarece trupele germane în retragere aveau în vedere lichidarea în primul rând a deţinuţilor politici evrei ţinuţi în Transnistria, comitetul a decis să acorde prioritate aducerii în ţară a deţinuţilor politici. În acest scop Ministerul de Interne decisese ca la dispoziţia autorităţilor militare să fie puse nişte trenuri speciale. Cum însă această decizie a întârziat să fie aplicată, autorităţile militare s-au văzut nevoite sub presiunea evenimentelor să înceapă repatrierea deportaţilor pe jos. Astfel circa 600 de deţinuţi da la Grosilovo au putut fi salvaţi fiind trecuţi peste Nistru înainte de sosirea trupelor germane în zonă. Însă repatrierea deţinuţilor politici nu era nicidecum echivalentă cu eliberarea lor, ei urmând a fi transferaţi în lagărul de la Târgu Jiu. Majoritatea deportaţilor evrei din România care aflaseră despre repatriere au pornit ei înşişi deplasarea către Nistru fără a mai aştepta vreo repatriere organizată. Oraşul Tiraspol a devenit în scurt timp un punct de colectare a deporaţilor care aşteptau să treverseze cât mai repede Nistrul la Tighina.
Repatrierea organizată a întâmpinat multe dificultăţi şi din cauza birocraţiei şi a procedurilor formale întortocheate. Circa 295 de persoane care parcurseseră pe jos distanţa dintre Trihati şi Tiraspol erau ameninţate să fie trimise înapoi de unde veniseră. Doar intervenţia comitetului evreiesc al Centralei şi bunăvoinţa maiorului Iacobescu au putut salva situaţia convingând autorităţile lorcale din Tiraspol să aprobe trecerea acestora peste Nistru în România. Majoritatea deportaţilor care aşteptau vreun tren sau altă posibilitate de a trece frontiera în România erau „aproape goi, bolnavi necesitând haine, îngrijire medicală şi ceva bani de drum”. În Tighina un alt comitet al Centralei Evreilor a luat în primire grupurile de deportaţi asigurându-le alimente de drum şi o sumă de bani necesară continuării deplasării pe teritoriul românesc. Până la sfârşitul lui martie mai multe valuri de deportaţi s-a putut întoarce în ţară pe la punctul de frontieră de la Tiraspol –Tighina înainte ca acesta, în baza unui acord bilateral, să fie predat germanilor.
La cererea Centralei Evreilor din România, convoaiele de repatriaţi au fost însoţite de trupe de jandarmi pentru a preîntâmpina posibilele violenţe împotriva lor pe durata tranzitării Basarabiei. În Tighina, Chişinău şi alte oraşe din Basarabia, deportaţii repatriaţi au fost adapostiţi în săli de cinema şi hoteluri unde au primit mâncare caldă şi îngrijire medicală. Totuşi, cea mai mare parte a deportaţilor din Transnistria nu a părăsit ghetourile şi lagărele unde fuseseră „domiciliaţi” forţat, fie că nu aveau cunoştinţă de existenţa vreunui ordin de repatriere, fie de teama a nu fi suprinşi pe drum de către trupele germane sau bandele paramilitare pro-germane din rândul populaţiei germane locale. Astfel, deşi autorităţile române intenţionaseră
să prevină o reîntoarcere haotică a deportaţilor, nu a existat timpul necesar unei oragnizări serioase a reparierii generale iar fiecare dintre deportaţi a căutat mijloace individuale de a reveni cu timpul în ţară. În cadrul organizat însă până la finele lui martie 1944 au putut fi repatriate doar 2411 persoane. Aceşti foşti deportaţi sosiseră din diverse ghetouri şi lagăre ale Transnistriei:Tiraspol, Berezovka, Golta, Domenovka, Odesa, Mostvoi, Trihati, Razdelnaia, Oceakov, Slivina, Şargorod, Grosilovo şi Varvarovka. Deşi deportaţii fuseseră deposedaţi în favoarea statului român de întregul lor avut la momentul deportării în 1941, costurile legate de repatriere au trebuit să fie acoperite de către comunitatea evreiască din ţară.
Conform unui raport al Comandamentului Jandarmeriei Române din Odesa, la data de 15 martie 1944 în Transnistria mai existau 59 916 evrei şi 12 083 romi originari din Romania. Trei ferturi din totalul celor deportaţi pieriseră în Transnistria în doar trei ani. În numeroase locuri deportaţii aşteptau cu disperare să fie eliberaţi de trupele sovietice. Zvonuri despre atrocităţi comise de către trupele germane în retragere au sporit starea de spaimă. Unii au decis să se refugieze în spatele trupelor române care se retrăgeau spre Nistru decât să fie masacraţi de miliţiile ucrainiene progermane ale aşa-numitei „Armate Vlasov”. Cei mai mulţi însă au stat ascunşi în aşteptarea trupelor sovietice. Aceştia s-au hotărât să revină în ţară abia după trecerea frontului. O asemenea „repatriere” a durat săptămâni întregi şi s-a făcut în genere fără vreun mijloc de transport. Dar chiar şi repatrierea oragnizată de autorităţi nu a însemnat reîntoarcerea deportaţilor la vetrele lor de unde jandarmeria îi deportase în 1941. Astfel, pentru cei originari din Basarabia au fost fixate două judeţe, Bălţi şi Hotin, iar pentru cei din Bucovina, oraşul Cermăuţi şi satele din vecinăte. Reîntoarcerea la Suceava, Rădăuţi sau Câmpulung nu a fost permisă. Numai cei din grupul relativ mic de deportaţi din Vechiul Regat s-au putut întoarce la casele lor. Toţi ceilalţi care ar fi încercat acest lucru erau pasibili de pedepse penale.
În decursul lunii aprilie 1944 linia frontului se stabilizase de-a lungul Moldovei de nord şi al Basarabiei. La mijlocul lui aprilie, Armata Roşie deţinea deja controlul asupra Transnistriei şi Bucovinei de Nord intrând în Cernăuţi pe 28 aprilie fără să se fi confruntat cu vreo rezistenţă armată, dat fiind faptul că trupele româno-germane evacuaseră oraşul cu câteva zile înainte. Oraşele Iaşi şi Chişinău au continuat să amână de cealaltă parte a frontului până în august 1944. Deportaţii eliberaţi de sovietici în Transnistria au decis să se deplaseze înspre Cernăuţi şi nordul Bucovinei, indiferent din ce ţinut proveneau. În scurt timp, Cernăuţiul ocupat de sovietici a devenit un punct de atracţie pentru deportaţii din Transnistria care nu mai apucaseră
să fie evacuaţi de către autorităţile române înainte de retragere. Dar autorităţile sovietice nu au mai permis revenirea în România a persoanlelor născute în Basarabia şi Bucovina de Nord, considerate acum cetăţeni sovietici, ci doar a acelora născute în Vechiul Regat. Cum cea mai mare parte a deportaţilor erau născuţi în Basarabia şi Bucovina de Nord, doar o infirmă parte a lor s-a putut întoarce după 23 august 1944 din Cernăuţiul sovietic în România.
A doua etapă a repatrierii deportaţilor evrei s-a desfăşurat după înlăturarea regimului Antonescu. De data aceasta guvernul român a contribuit şi el, pe lângă oragnizaţia mondială a evreilor, Jewish Joint Distibution Commitee, la costurile de cazare şi aducere în ţară a deportaţilor care se mai aflau în Transnistria sau erau pe cale de a se reîntoarce în România. Majoritatea foştilor deportaţi care au ales Cernăuţiul ca destinaţie a revenirii lor din Transnistria au considerat temporară şederea lor în Cernăuţi. În ciuda valurilor de deportaţi, Cernăuţiul nu se aglomerase atât de mult, dat fiind faptul că majoritatea evreilor care locuiseră în oraş au pierit în Transnistria iar o bună parte din români părăsiseră oraşul din faţa ocupaţiei sovietice la sfârşitul lui aprilie 1944.
Faptul că foarte mulţi deportaţi au preferat să îşi gasească un prim popas la Cernăuţi se datorează şi faptului că aproxinativ 16 000 de evrei cernăuţeni reuşiseră să scape de deportare având membrii de familie, rude şi prieteni printre cei deportaţi. În tot acest timp Armata Roşie a recrutat forţat dintre supravieţuitorii lagărelor şi ghetourilor din Transnistria tineri apţi de muncă pentru bazinele miniere din zona Donului. Totuşi, în ansamblu, şedrea în Cernăuţiul sovietic a oferit „o aparenţă de normalitate” după vicisitudinile Transnistriei, a războiului în general. Şcolile au fost redeschise iar copiilor întorşi din Transnistria li s-a permis să sară doi, trei ani de învăţământ pentru a nu rămâne în urmă faţă de ceilalţi elevi.
Pentru evrei s-au deschis şcoli cu predare în limba idiş. Chiar şi evreii vorbitori de germană, care nu cunoşteau bine limba idiş, au început să frecventeze aceste şcoli. În ciuda normalităţii aparente, războiul era în desfăşurare iar maşinăria de război sovietică avea nevoie de cât mai mult cărbune. Deoarece tinerii de peste 18 ani fuseseră înrolaţi în armata sovietică, trupele ministerului sovietic de interne obişnuia să adune adolescenţi de pe stradă şi să-i trimită în minele de cărbune dacă nu puteau face dovada că sunt şcolari, ucenici sau angajaţi. Foştilor deportaţi evrei din Cernăuţi le lipsea însă perspectiva de viitor. Pe de o parte foarte muţi nu mai doareau să trăiască în locurile unde numai cu numai câţiva ani în urmă avuseră parte de persecuţii, umilinţe şi deportare. Era evident că viaţa evreiască din Cernăuţi nu va mai fi ca şi ceea din perioada interbelică, deoarece comunitatea pierduse foarte mulţi oameni. În aceste condiţii, scopul principal al supravieţuitorilor a fost de a emigra în Statele Unite sau altundeva, chiar şi în Palestina.
Părinţii care au avut o stare materială mai bună au început să îşi pregatească copiii pentru o nouă viaţa în străinătate trimiţând copiii lor la cursuri private de engleză sau franceză. Însă regimul sovietic a avut o politică foarte restrictivă privind emigrarea. La scurt timp după ce în România guvernul Antonescu a fost înlăturat, dar încă înainte de închiderea noii frontiere sovieto-române care diviza de-acum Bucovina, sute de foşti deportaţi în Transnistria, stabiliţi temporal în Bucovina de Nord, au trecut clandestin în România. Acest fenomen s-a accelerat din septembrie 1944, mai ales după ce s-au făcut auzite zvonuri conform cărora autorităţile sovietice ar intenţiona dispersarea populaţiei evreieşti din Bucovina sovietică. De asemenea, în aceeaşi perioadă a crescut simţitor şi numărul acelora care solicitau pe căi legale emigrarea din URSS. Acestor zvonuri li s-a mai adăugat seria de procese intentate unor foşti deportaţi în Transnistria pentru presupusa colaborare cu autorităţile de ocupaţie în lagărele şi ghetourile de dincolo de Nistru. Aceste procese se înscriu de fapt în seria proceselor de vitrină instrumentalizate de regimul stalinist pentru a găsi şi demasca „colaboratori” şi „trădători” printre evreii din Cernăuţi. Mulţi dintre cei arestaţi au fost condamnaţi la ani grei de muncă silnică în Siberia. Din aprilie 1945 autorităţile sovietice au decis să permită emigrarea în România a acelora care, chiar dacă în iulie 1940 avuseră domiciliul în Bucovina cedată URSS-ului, se născuseră în afara graniţelor URSS-ului.
Marea majoritate a acestor evrei din Bucovina de Nord au decis să emigreze de îndată în România. Nu aveau însă voie să ia asupra lor decât atât cât puteau transporta individual. Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1945, printr-o decizie a guvernului ucrainean având la bază decretul din 8 august al Sovietului Suprem al URSS, categoria celor cărora li s-a permis emigrarea în România s-a extins şi asupra celor care se născuseră ca cetăţeni români în teritoriile anexate ulterior de către URSS. Valul cel mai mare de foşti deportaţi care au făcut uz de această posibilitate de a emigra în România a părăsit Bucovina de Nord între februarie şi aprilie 1946. Până la sfârşitul lui august 1946 circa 40 000 de evrei din Bucovina sovietică şi Basarabia au emigrat în România.
Ca urmare a repatrierilor, a imigraţiei dinspre Bucovina de Nord şi Basarabia şi a migrării de ordin economic, Bucureştiul a devenit în anii postbelici oraşul cu cea mai mare concentrare evreiască din ţară. Dacă înainte de al doilea război mondial doar 10% din totalul populaţiei evreieşti din România trăia în Bucureşti, acest procentaj crescuse la 25% la sfârşitul anilor ’40. Mulţi dintre evreii recent stabiliţi în Bucureşti nu aveau acte de identitate, făcându-şi dificilă înregistrarea. Bucureştiul postbelic devenise deosebit de atractiv şi pentru tinerii intelectuali evrei din Cernăuţi. Personalităţi evreieşti bine cunoscute ale literaturii de limbă germană din Bucovina care trecuseră prin infernul Transnistriei, precum Alfred Kittner, Immanuel Weißglas şi Alfred Gong, sau care supravieţuiseră ascunşi în ghetoul din Cernăuţi ca Rose Ausländer, s-au stabilit temporar de asemenea în Bucureşti. La fel şi Paul Celan care a supravieţuit Holocaustului în batalioanele de muncă forţată, însă ai cărui părinţi sfârşiseră chiar dincolo de frontierele Transnistriei, în Mihailovka, îşi găsise o şedere temporară în Bucureşti. Până în 1947, când comuniştii practic finalizează preluarea puterii instituind dictatura de tip stalinist, emigrarea din ţară încă mai era posibilă, iar organizaţiile evreişti, inclusiv American Joint Distribution Committee, au putut să îşi desfăşoare activitatea mai eficient decât în Cernăuţiul anexat Uniunii Sovietice.
În mod paradoxal, evreii din Cernăuţi şi din Bucovina de Nord au fugit în general după război tocmai de cei care îi eliberaseră, preferând România ale cărei autorităţi îi supuseseră unui regim discrminatoriu inuman sub regimul Antonescu. Unul dintre participanţii la exodul evreilor din Bucovina de Nord, după reîntoarcerea din Transnistria, îşi amintea cum l-au trecut fiorii văzând militari în uniformă românească la trecerea frontierei, care-i aduceau aminte de clipele de groază din timpul deportării, care avuse loc doar cu câţiva ani în urmă. Însă dorinţa de a scăpa de regimul sovietic a fost mai puternică decât amintirile unor timpuri vitrege sub administraţia românească. Totuşi, conştienţi de noul context politic, ei au preferat să opteze pentru România şi pentru faptul că, mai ales cei tineri, se născuseră şi făcuseră şcoala în anii României Mari, în timp ce cei mai în vârstă fuseseră cetăţeni ai României timp de douăzeci de ani şi numai un an cetăţeni sovietici.
NOTE
[1]Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele Evreilor din România, 1940-1944, vol. III, Transnistria, Bucureşti, Edit. Diogene, 1996, p. 446-447.
[2]Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Lya Benjamin (ed.), Bucureşti, Edit. Hasefer, 1996, doc.180, p. 541.
[3]Ibidem, p. 137.
[4]Felicia (Carmely) Steigmann, Shattered! 50 Years of Silence, Toronto, Abbeyfield Publishers, 1997, p. 344.
