Reflecţii ale extremei drepte româneşti în „Bietul Ioanide”

George Călinescu (n. 19 iunie 1899 – d. 12 martie 1965) a fost critic, istoric literar, romancier, publicist, fiind considerat unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai culturii române. Apariţia Cărţii Nunţii(1933) reprezintă debutul său ca romancier. Urmează alte trei romane:Enigma Otiliei(1938), Bietul Ioanide(1953), Scrinul Negru(1965).În acest eseu analiza noastră se va axa pe o parte a celui de al treilea roman în ordinea apariţiei, Bietul Ioanide.

Pe lângă multe alte merite care ţin de domeniul literaturii, ceea ce ne-a surprins parcurgând Bietul Ioanide, a fost luciditatea analizei ideologiei Mişcării Legionare.Referirile la această grupare a extremei drepte româneşti din perioada interbelică abundă în interiorul romanului. O abordare exhaustivă a trimiterilor cu privire la Legiunear putea fi subiectul unui studiu foarte complex. În aceste condiţii, analiza noastră se va axa pe însemnărilelui Doru Ioanide.

Considerăm că înţelegerea poveştiidin Bietul Ioanidear fi inexactă fără cunoaşterea contextului istoric în care a apărut romanul. De asemenea, ecourile pe care le-a creat publicarea romanului, le considerăm relevante pentru abordarea subiectului acestui eseu. Astfel, vom încerca să prezentăm, pe scurt, opiniile unor preopinenţi din anii `50-`60 în legătură la cel de al treilea roman al lui George Călinescu.

Principala sursă a acestui proiect a reprezentat-o ediţia din anul 1980 a romanului Bietul Ioanide[1].Foarte mult ne-a uşurat munca ediţia critică a romanului din anul 2002[2], analiza lui Nicolae Mecu fiindu-ne de mare ajutor. Periodicele în care au fost publicate câteva dintre renceziile ale romanului au reprezentate, de asemenea, sursele ale acestui studiu.

Cine este Tudorel?

După cum am afirmat, cercetarea noastră se va axa pe percepţiile tânărului Doru Ioanide, Tudorel. El este fiul arhitectului Ioanide, personajul principal al romanului. Mai relevant pentru analiza noastră este faptul că Tudorel este membru al Mişcării Legionare, considerat de camarazii, intelectualul Mişcării.Putem vorbi despre două faze ale percepţiilor tânărului intelectual legionar:prima, în care personajul da dovadă de o credinţă inebranlabilăfaţă de Mişcare.În a doua fază a vieţii sale (ultima), Tudorel pare că, după parcurgerea „drumului Damascului”, ajunge să gândească „limpede”, să abjure vechea credinţă.

Jurnal (I)

În anumite condiţii, jurnalul lui Tudorel ajunge în mâinile tatălui său. Prin intermediul acestei părţi a cărţii suntem puşi în faţa unei identificări profunde a principiilorMişcării Legionare.Încă din începutul jurnalului este punctat cunoscutul conflict dintre generaţiileRomâniei interbelice:„Eu însă am o concepţie de viaţă precisă, care se deosebeşte într-adevăr profund de a lui [a lui Ioanide, n.n.] şi de a generaţilor mai vechi. […]Filozofia mea e a tinereţii absolute”[3]. Este cunoscută fidelitatea „generaţiei trăiriste”pentru momentul prezentului, pentru filozofia faptei.Asemenea lor, Tudorel afirma:„Noi profesăm o filozofie ieşită din trăirea directă, o filozofie combatantă. […] A trăi în prezent. De fapt, a nu trăi în prezent reprezintă pentru mine o pură contradicţie, fiindcă a trăi este sinonim cu a fi prezent[subl.n.]. De aceea, noi ne chemăm din când în când la apel şi strigăm <<prezent>>, în semn că avem conştiinţa îndreptată asupra orei curente. Generaţiile mai vechi, intoxicate de cărţi, fac prea mare caz de memorie şi de istorie şi se lasă înăbuşite de strigoi”[4]. Mutatis mutandis, folosind grila de interpretare blagianăaorizonturilor temporale inconştiente, am putea afirma că perspectiva tinerilor asupra timpului este fluvială, iar bătrânilor le aparţine timpul-cascadă[5].

Mai departe, aflăm că:„Adevărata sursa a gloriei este războiul[subl.n.], şi numai cine se bate şi învinge devine ilustru. Am invidiat adesea viaţa bandiţilor şi am citit că licean isprăvile lui Iancu Jianu şi ale lui Tunsu”. În felul acesta, este identificată încă o caracteristică alegionarilor şi anume simpatia lor pentru luptă, război.De asemenea, literatura haiducilor era lectura de bază a tuturor legionarilor în devenire, unde a-l trăda pe căpitan însemna, nu numai o nedreptate faţă de propria grupare, ci totodată o crimă faţă de întregul popor român, solicitând inevitabil moartea denunţătorului[6].

Fiul lui Ioanide considera că „viaţa fiind luptă, a dărma e mai tonic pentru omul tânăr decât a contrui. […] Cultivăm spiritul de <<bandă>>[subl.n]. […] Disciplina şi uniformitatea stând la baza concepţiei dinamice pe care o profesăm. Acesta e motivul pentru care am adoptat uniforma de aspect militar şi cizmele:luptă, disciplină, camaraderie[subl.n.]. […] Adoptăm într-asta spiritul creştin, centruia noastră, având caracter profund religios[subl.n.]. […] Sentimentul de viaţă îl simţim în umilirea meritului personal. De aici şi voluptatea noastră de a ne supune şi a suferi pedepse”[7].

Cunoscut este faptul că „moartea nu este privită, în ortodoxie, ca simplă distrugere a omului, ci ca trecere spre eternitate, ca mijloc prin care omul ajunge în faţa judecăţii divine. Mortul nu reprezintă o formă a mortificării veşnice, ci el este într-un dialog, dincolo de tărâmuri, cu cei vii. El rămâne în conştiinţa celor vii şi poate chiar să le influenţeze viaţa. Morţii Legiunii erau un reper obligatoru, un model ontologic pentru lupta legionarilor pe mai departe. Marile demonstraţii legionare invocau morţii Legiunii prin apeluri la care cei vii răspundeau într-un glas în numele celor morţi. Exaltarea morţii este specifică discursului legionar. Ea (moartea) este identificată, ca de altfel în baladele româneşti, nunţii:<<Moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă dintre nunţi>>”[8]. De asemenea, anticomunismullegionarilor era notoriu. Jurnalul lui Tudorel consemnează şi aceste trăsături:„Am vorbit mai sus de doctrina comunistă, pe care noi o combatem[subl.n.]:aceasta e raţionalistă şi proclamă egalitatea tuturor oamenilor şi raselor. Noi nu primim această teorie. (Ioanide trecu peste alte rânduri, părându-i-se simple divagaţii;tocmai când Tudorel scria ceea ce ne interesa mai mult, n.n.).Noi avem cultul morţii, şi fără a profesa sinuciderea sau a căuta moartea cu dinadinsul, credem că acuitatea vieţii se verifică în înfruntarea morţii:a muri în încleştare, acesta e supremul bine pe care-l oferă viaţa. Restul e deşertăciune. M-am exercitat atât de mult în acest sentiment, încât ideea morţii pluteşte asupra mea şi-mi dă o linişte extraordinară”[9].

Personajul lui George Călinescu, Tudorel este şi un antipaşoptistconvins:„Întemeiat pe vagă doctrina a drepturilor omului, detestabilul paşoptism[subl.n.]interzice orice atingere a individualului”[10]. Pentru legionari, revoluţia de la 1848 a devenit un reper teoretic şi istoric negativ. Fenomenul în sine, dar şi consecinţele sale economice, sociale şi politice, influenţele externe, precum şi efectele revoluţionare asupra structurii spirituale naţionale, toate acestea aveau repercusiuni negative asupra românilor[11].

Admiraţia pentru disciplina germană (altă caracteristică a legionarilor) este, de asemenea, prezentă în jurnalul lui Tudorel:„Valabil pentru mine nu este raţionalul, ci autoritarul, spiritul de corp. Vedeţi ce figuri fericite au tinerii germani, scutiţi de anxietatea problemelor! Fuhrer-ulle dă un ordin, şi ei aleargă voioşi să-l îndeplinească”[12].

Pentru Tudorel, „singurul fapt absolut cert este nevoia mea biologică de a participa la un mare eveniment al timpului meu, de a nu fi eliminat de la momentele epocale. Solitudinea îmi face rău, şi o zi petrecută fără a mă întâlni cu camarazii mei mi se pare tristă. Inacceptabilul, absurdul, cum am spus, e acum pe placul maselor, care au o tendinţă voluptoasă de a merge spre pieire, asemenea oilor care cad în prăpastie luându-se una după una. […] Noi aceştia născuţi în timpul unui război mondial[subl.n.], în vibraţiile tunurilor şi în aşteptarea unei conflagraţii care va întrece probabil tot ce inchipurea umană a putut concepe, avem nervii zdruncinaţi organic, nu mai credem în stabilitatea formelor vechi[subl.n.]”[13]. Asemenea tinerei generaţii interbelice, şi Tudorel consideră primul război mondial, ca fiind un fenomen esenţial în formarea lor[14].

Afirmaţia „luptăm pentru o Europă nouă, ţinta noastră e de a cuceri puterea spre a ne pune la ordinele Fuhrer-ului”[15], ne aduce aminte de declaraţia lui Corneliu Zelea Codreanu din noiembrie 1937:„Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii Înţelegeri, eu sunt contra Înţelegerii Balcanice şi nu am nici un ataşament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă a României de partea Romei şi a Berlinului, de partea revoluţiilor naţionale. Eu sunt contra bolşevismului. În 48 de ore după victoria Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlin, intrând în acest mod pe linia misiunii sale istorice în lume:apărarea Crucii, a culturii şi civilizaţiei creştine”[16].

Supunerea legionarilor faţă de figura Căpitanului este, de asemenea, cunoscută. Iar Tudorel caracteriza astfel generaţia căreia îi aparţinea:“Suntem în căutarea unui spirit care să ne domine de la o altitudine superioară”[17].

„Diplomaţia singură n-ajunge în această fază, metodele vechi s-au perimat. Se cer procedee pline de îndrăzneală, potrivite cu evenimentele care ne aşteaptă. Unul dintre ele, aprobat de conducerea noastră, este teroarea. Politicienii trebuie intimidaţi prin exemple răsunătoare, determinaţi să capituleze[subl.n.]. Dacă unele corecţii moderate nu vor izbuti, vom ştii să mergem mai departe”[18]. Această afirmaţie aminteşte de faptul că legionarii au fost cei care au introdus în politica românească asasinatul politicca metodă de răzbunare[19].

Jurnal (II)

În urma unor evenimente ale căror consecinţe au fost nefaste pentru familia Ioanide (asasinatul profesorului universitar Dan Bogdan şi a unui ministru), Tudorel, împreună cu alţi doi camarazi, este condamnat la moarte. În acest context ia naştere ceea ce am denumit ca fiind a doua fază a percepţiilor sale:„Ceea ce mă chinuie mai mult decât spectrul morţii este bănuiala că am făcut o eroare grosolană. […] Saint-Just, atât de ponegrit de unii, visa liberte, egalite, fraternite, şi bineînţeles zdrobirea inamicilor independenţei Franţei republicane. Comuniştii luptă pentru înlăturarea exploatării omului şi desfiinţarea claselor. Dar noi pentru ce am militat? Pentru <<noua ordine>>, care va însemna, sunt sigur, mutilarea ţării şi antrenarea noastră în orbita Germaniei hitleriste. N-am avut nici o idee de valoare generală, ne-am făcut instrumentul intereselor unei puteri străine şi ale unor clase egosite[subl.n.]. […] În miezul Mişcării e o agentură străină, şi crezând că urmez învăţătura lui Machiavel în folosul patriei mele, m-am înhăitat cu nişte spioni nazişti, care vor s-o desfiinţeze”[20]. Aceste mărturisiri echivalează cu retractarea vechilor principii ale lui Tudorel. De fapt, dacă Securitatea nu ar fi intervenit. această „abjurare” nu ar fi existat[21], iar „personajul nostru” ar fi sfidat moartea, dând dovadă de fidelitate faţă de principiile Mişcării.

Reacţii cu privire la roman

Având în vedere că Bietul Ioanidea reuşit să vadă „lumina tiparului” în 1953, moment în care în România era de 5 ani Republică Populară, este firesc să ne întrebăm care au fost reacţiile autorităţilor cu privire la un roman în care se fac atâtea referiri la „fascişti”, duşmanii de moarte ai comuniştilor de pretutindeni.

Acuzele aduse lui George Călinescu ar părea comice cititorului de astăzi, dacă nu ar fi fost tragice prin consecinţe. Dintre imputările adresate marelui om de litere român, amintim:„absenţa din roman a tradiţiei de luptă a clasei muncitoare, a trecutului eroic al comuniştilor, a informaţiilor elogioase despre URSS”. Silvian Iosifescu apreciază faptul că în carte se vorbeşte despre relaţiile „Mişcării” cu Germania lui Hitler, dar se aduce o rezervă:„Este aici o problemă de accentuare. Romanul menţinându-se în general în perspectiva lui Ioanide, caracterul de sălbatice unelte de represiune şi diversiune al organizaţiilor fasciste apare în carte, dar nu suficient”, „bestialtiatea mişcării fasciste, zugrăvită indirect […] prin aluzii la documente, nu apare direct în acţiunea romanului”[22]. De asemenea, prin intermediul Verei Cătălin aflăm că în roman “lipsesc personajele pozitive care să dea replica celor din roman. De exemplu, profesorii şi studenţii antifascişti. În plus, începând războiul, „se simte o lacună. URSS – împotriva căreia dezlănţuiau conflagraţia forţelor cele mai reacţionare ale Europei[subl.n.]– nu există ca realitate în romanul Bietul Ioanide, aşa cum nu există nici lupta forţelor progresiste din ţară”[23].

Momentul de apogeu al criticii, în urma căruia a fost interzisă apariţia Bietului Ioanidea fost recenzia lui N. Popescu Doreanu, apărută în „Gazeta literară”, la 8 aprilie 1954:„Conţinutul de idei al romanului este el oare pozitiv sau negativ;ajută el în momentul de faţă la dezvolvarea vieţii sau împiedică această dezvoltare? Răspunsul masei de cititor este categoic:nu, asemenea idei nu ajută vieţii:o păgubeşte [sic!]:asemenea idei sunt retrograde şi trebuie respinse. Fapt este că o asemenea atmosferă de ideologie burgheză viciată, retrogradă, a transmis cititorilor săi, în al zecelea an de la Eliberare[subl.n.]. […] Aşadar, din punct de vedere al conţinutului ideologic, lucrarea scriitorului G.Călinescu constituie o greşeală. Dar, evident, nu pentru a săvârşi o greşeală şi-a publicat scriitorul cartea”.

Controversele cu privire la scrierile lui George Călinescu au ajuns la cel mai înalt nivel al autorităţilor Republicii Populare Române. Astfel, chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej îl „onorează” pe G.Călinescu cu o audienţă, ocazie pe care, „şeful” românilor o foloseşte pentru a acorda nişte sfaturi:„Iată aspectul cu legionarii, sunt lucruri interesante, dar depinde cum pot fi prezentate ca să nu lase impresia nimănui că am face apologia cutărei manifestări mistice. Avem de-a face cu un om de cultură şi nu poate fi apologetul unor mistici […] Sunt unele lucruri în care care o fac greu de citit. Este interesul nostru să fie citită de foarte mulţi oameni. Sunt unele expresii în diferite limbi, în limba germană. Nu putem să reproşăm oamenilor că nu s-au ridicat la nivelul scriitorului Călinescu. Noi trebuie să ne coborâm la oameni fără să vulgarizăm […]. Eu aşa aş face în locul dumneata. M-aş uita la <<Bietul Ioanide>>şi aş căuta să-mi îndrept orientarea acolo unde poate lăsa impresia apologiei manifestărilor de misticism legionar”[24].

Începând cu anul 1964 se constată schimbare de atitudine faţă de Bietul Ioanide.Astfel, S. Damian afirma:„„Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului:Bietul Ioanidee o capodoperă a literaturii noastre”[25].

Concluzii

Prin cele prezentate de-a lungul eseului putem afirma că prin Bietul Ioanide, G. Călinescu s-a dovedit a fi un profund înţelegătoral extremismului de dreapta din România interbelică. Doar că, perioada apariţiei romanului era una a „limbajului de lemn”, iar subtilităţile literare şi ideologice nu erau permise. Autorităţile (indirect, prin recenziile anumitor persoane) i-au adus diverse acuze scriitorului român, puţine dintre ele fiind amintite şi în această lucrare. Invectivele au culminat cu interzicerea romanului în anul 1954. Cenzura, una dintre instituţiile reprezentative ale regimurilor totalitare, îşi spuneaa cuvântul.

Începând cu anul 1964, odată cu destinderea culturală din Republica Populară Română, oficialităţile îşi modifică raportarea la opera lui George Călinescu, inclusiv la Bietul Ioanide.O reeditare a romanului este efectuată în anul 1965, iar de atunci aprecirea acestui roman a crescut, în zilele noastre fiind considerat una dintre capodoperele literaturii române.

Bibliografie

BĂLU, Ion, Viaţa lui G. Călinescu, Editura Libra, Bucuresti, 1994.

BLAGA, Lucian, Orizont şi stil, în Trilogia culturii, Humanitas, Bucureşti, 2011. CĂLINESCU, G., Bietul Ioanide, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.

CĂLINESCU, G., Opere 4, Bietul Ioanide, Text îngrijit, note şi comentarii de Nicolae Mecu, Fundaţia Natională pentru Ştiinta şi Artă, Bucuresti, 2002.

CĂLINESCU, G., Scrisori si documente, editie ingrijita, note si indici de Nicolae Scurtu, prefata de Al. Piru, Editura Minerva, 1979.

HEINEN, Armin, Legiunea „Arhangelului Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere din germană de CORNELIA si DELIA ESIANUHumanitas, Bucureşti, 2006.

MAFEI, Mara Magda, Cioran şi utopia „tinerei generaţii”, Editura Contemporanul, 2010.

MULLER, Florin, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.

PANDREA, Petre, Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, Bucureşti, 2000.

PETREU, Marta, Cioran sau un trecut deocheat, Polirom, Iași, 2011.

„Contemporanul”, 25 decembrie 1953.

„România liberă”, 10 februarie 1954.

„Viaţa Românească”, 10 octombrie 1964.

[1]G. Călinescu, Bietul Ioanide, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.

[2]G. Călinescu, Opere 4, Bietul Ioanide, Text îngrijit, note şi comentarii de Nicolae Mecu, Fundaţia Nationalăpentru Ştiinta şi Artă, Bucuresti, 2002.

[3]G.Călinescu, Bietul Ioanide, ed.1980, p.265.

[4]Ibidem.

[5]Lucian Blaga, Orizontşi stil, în Trilogia culturii, Humanitas, Bucureşti, 2011, p.74-75.

[6]Armin Heinen, Legiunea „Arhangelului Mihail”. Mişcare socialăşi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere din germanăde CORNELIA si DELIA ESIANUHumanitas, Bucureşti, 2006, p.83

[7]G.Călinescu, Bietul Ioanide…, ed.1980, p.256

[8]Florin Müller, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p.121.

[9]G. Călinescu, Bietul…, ed.1980, p.270

[10]Ibidem.

[11]Florin Muller, op.cit., p.102.

[12]G.Călinescu, Bietul…, ed.1980p.272.

[13]Ibidem., p.275

[14]Mara Magda Maftei, Cioranşi utopia tinerei generaţii, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2010, p.50.

[15]G.Călinescu, Bietul…, ed.1980, p.275

[16]Florin Muller, op.cit., p.165.

[17]G.Călinescu, Bietul…, ed.1980, p.275.

[18]Ibidem., p.282.