Realitatea tristă a „Epocii de aur”: Ultimii la producția de carte din lagărul socialist

Nicolae Ceaușescu se mai bucură de multă simpatie din partea maselor de români și are un prestigiu deosebit în raport cu clasa politică actuală, dominată prea mult de corupție și de discuțiile lungi și sterile. Formularea Nea Nicu indică o apropiere de sufletul vorbitorilor. Un sondaj de opinie din 2010 cuprindea și informația că 41% dintre alegători i-ar fi dat votul fostului dictator dacă ar mai fi fost în viață. S-a rămas cu impresia că a fost un om bun, capabil, dar l-a influențat negativ soția.

Există credința în popor că în acea vreme statul ocrotea oamenii și că le permitea să se instruiască la cel mai înalt nivel, pentru înaintarea spre comunism în zbor. Se spune prin discuțiile private că școlile au fost făcute de către Nicolae Ceaușescu, că „ăștia de acum” (politicienii de orice coloratură) nu sunt în stare de nimic.

Cartea, imprimată pe diferite materiale, a fost principalul mijloc prin care au fost transmise cunoștințele timp de milenii, descoperirea tiparului în secolul al XV-lea accelerând progresul. Comunitățile care au știut să valorifice informațiile științifice au ajuns să fie un model la nivel planetar. România socialistă era un stat în plin avânt economic și avea o efervescență intelectuală și editorială. Numai în anul 1975 au fost imprimate 68.900.000 de volume din 3.877 de titluri. Populația avea parte de lumina cărții. Nici minoritățile nu erau uitate și acestea primeau 575 de titluri. Statul paternal comunist avea grijă să ajungă beneficiile științei la orice cetățean, chiar dacă exista un puternic filtru ideologic.

Se poate spune că era foarte bine în epoca de după 1970, cea care a rămas în amintirea oamenilor drept foarte plăcută pentru că s-a beneficiat de fondurile din lumea capitalistă. Istoria însă se scrie corect numai dacă sunt făcute comparații serioase și, mai ales, corecte din punct de vedere științific. 

Verificarea eficienței liderilor de la București se poate determina numai prin analiza activității editoriale din celelalte state ale lagărului socialist și vom începe cu Bulgaria, definită ca fiind mai slab dezvoltată decât România. Sofia înregistra în 1973 tipărirea a 4.188 de cărți din diferite domenii. Decalajul nu era foarte mare. Budapesta se putea lăuda cu imprimarea a 7.581 de titluri de cărți în același an. RDG era depășită numeric (5.224 titluri), dar Cehoslovacia reușea să pună pe piață 8.567. Să nu se uite un alt aspect interesant al acestei comparații: populația statelor amintite din lagărul socialist era mai mică decât cea a României. 

Polonia, cu o populație mai numeroasă, imprima 10.744 de titluri în 1973. Uniunea Sovietică își respecta rangul de mare putere și în domeniul culturii și în anul 1974 au ieșit din tipografii volume din 86.771 de titluri și ocupa primul loc în lume la acest capitol. 

Anuarele statistice ale regimului mai îndulceau situația catastrofală din punct de vedere editorial prin oferirea de informații despre cărți și broșuri, acestea din urmă fiind de slabă calitate din punct de vedere cultural sau științific. Practica amestecării unor categorii de produse era una frecventă în epocă. Erau oferite cititorului date despre drumuri și autostrăzi în județe unde nu se auzise de șoselele de mare viteză.

Oare care era situația în lagărul capitalist, cel „condamnat la dispariție de mersul istoriei”? Teoretic, aici ar fi trebuit să fie o foarte slabă activitate culturală și științifică. Se spune că există un model suedez de dezvoltare intelectuală și economică. Datele transmise oficial confirmă această evoluție. Au fost imprimate 9.041 de opere în anul 1974. Spania era cea mai „detestată” țară capitalistă din Europa din cauză că a eșuat proiectul de comunizare în 1939 din cauza acțiunii generalului Franco. Situația internă era prezentată în cele mai întunecate culori, dar la capitolul carte erau tipărite 23.608 opere în anul 1973. SUA, vârful imperialismului, era pe primul loc în lume la nivelul anului 1973 prin cele 83.724 titluri lansate pe piață.

România socialistă avea o producție limitată de carte

Numai prin trecerea în revistă a acestor date se observă imediat că România socialistă avea o producție limitată de carte și care ajungea îndeosebi în mediul urban, concentrarea fiind deosebită în marile orașe ale țării. Cei ce doreau să învețe erau limitați numai la sursele interne, cele externe fiind premise numai intelectualilor de încredere ai regimului. 

Masele de elevi și studenți erau obligate să acumuleze cunoștințele din cărțile premise de către autorități și a fost normal să se imprime anumite teorii ale propagandei de partid. Regimul avea nevoie de oameni instruiți, dar numai în limitele permise de autorități. Se stabilise clar această politică prin indicațiile poliției secrete sovietice către conducătorii statelor din lagărul socialist, documentul din 2 iunie 1947 fiind o adevărată constituție până la căderea sistemului totalitar. Se spunea clar la punctul 35 că trebuie redusă cantitatea de material documentar din manualele elevilor și cunoștințele să fie prezentate în mod falsificat, ideologic, pentru manipularea maselor în funcție de indicații superioare. 

Statul totalitar avea grijă să reducă informațiile despre filosofie, logică, genetică și istorie. Se observă că elevul trebuia să fie lipsit de repere morale, numai personalitățile alese de regim fiind existente în trecut. Celelalte erau negative prin tot ceea ce au realizat și comuniștii au venit să îndrepte lumea spre un viitor fericit. Genetica, esența cercetărilor biologice, era considerată o făcătură capitalistă și nu era interesantă pentru regim. Învățământul trebuia să fie centrat pe specializarea cât mai îngustă și, cum numărul de studenți era limitat, nici tirajele cărților nu erau prea mari. Multe volume erau pură maculatură ideologică și de cea mai slabă calitate și din punct de vedere marxist.

Sunt destule persoane astăzi care mai cred în beneficiile unui sistem dictatorial de tip comunist pe meleagurile românești. Este foarte normal. Există oameni ce nu pot accepta prea multe idei și atunci încearcă să adopte cât mai puține, așa cum au făcut și adepții religiilor monoteiste. Rezultatul este mereu același: uniformizarea creierelor și încetinirea progresului timp de veacuri. Cei care-și depășesc epoca sunt obligați să plece din societatea supusă terorii sau se sting intelectual ca o lumânare. Mulți cetățeni români au pierit prin temnițe pentru că au gândit, au avut interpretări diferite sau n-au vrut să pună în practică ideile partidului. Specialiștii închisorii de la Pitești au muncit mulți ani să stârpească urmele de gândire liberă la studenți și elevi. 

Apăsarea ideologică se făcea simțită și-n Epoca de Aur și lagărul socialist nu mai era un loc de trăit. Cei care au văzut în Iugoslavia un loc al evadării au ajuns să fie împușcați în fâșia de frontieră și cu puști de precizie aduse din SUA. Partidul comunist asigura o dotare superioară în domeniul asasinatului. Se putea face și economie de muniție, grănicerii preferând să-I toace cu elicele navelor de patrulare pe fugari. Nici astăzi nu se știe câte valori au fost pierdute pentru omenire din ordinele unui dictator criminal. 

 Nicolae Ceaușescu a făcut multe pentru a limita pătrunderea științei de carte dinspre Occident și este vinovat de rămânerea în urmă în raport cu statele moderne ale lumii normale. Era o atitudine normală pentru un conducător atras în mod profund de lagărele din Coreea de Nord și din China, țări ce păreau apropiate de idealul de organizare comunistă.

Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 212/1966.

Bibliografie minimală

Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1974.
Arhivele Securității, vol. 4, Editura Enciclopedică, București, 2008.
Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură: comunicări prezentate la Simpozionul internațional: ediția a 17-a, Pitești, 29 septembrie – 1 octombrie 2017, Fundația Culturală “Memoria”, Filiala Pitești, Pitești, 2018.
Chivu-Duță, Carmen, Cultele din România între prigonire și colaborare, Polirom, Iași, 2007.
Matei, Horia, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea, Statele lumii, ediția a II-a, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976.