Războiul ruso-turc din 1768-1774 şi pacea de la Kuciuk-Kainargi

Rusia, care începând cu Petru cel Mare concepuse şi iniţiase o politică de modernizare a unui imperiu înecat în structuri socio-politice de tip asiatic şi absolutist, îşi descoperea o adevărată vocaţie în cuceririle teritoriale.

Pentru ţarii ei, ca şi în trecut pentru populaţiile nomade de stepă, atracţia o constituia nu atât transplantul de instituţii europene şi împământenirea lor pe un spaţiu imens dispus pe două continente, ci îndeosebi Constantinopolul, fosta capitală bizantină de unde îşi trăgea originea ortodoxismul  lor. Spre a ajunge aici însă, ei îşi propun un adevărat program politico-militar menit a disloca un Imperiu otoman atât de temut în trecut, dar ajuns în impas în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. [1]

Situţia internaţională înaintea războiului

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române au intrat într-o perioadă de criză. Autonomia lor a devenit din ce în ce mai precară, pentru că autorităţile otomane, alarmate de presiunea neîncetată a Austriei şi a Rusiei la graniţele de nord ale Imperiului, au intervenit după bunul plac în afacerile lor. Sultanul numea şi mazilea domnitorii după cum îi venea bine, impunea biruri noi şi secătuia ţările de bogăţiile lor agricole prin rechiziţii şi vânzări forţate. [2]

Tocmai în acele momente relativ încremenite sub secolele de dominaţie otomană, Moldova şi Ţara Românească vădesc semne remarcabile de renaştere. Acestea sunt legate deopotrivă de mişcările continentale de schimbare, dar derivate şi din eclipsa puterii otomane. Imperiile creştine:habsburgic şi rusesc, prin politica şi acţiunea lor militară antiotomană, sunt un catalizator al unor forţe emancipatoare din Moldova şi Ţara Românească, de unde decizia Porţii de a le anula unele atribute ale autonomiei prin încredinţarea guvernării acestora grecilor fanarioţi.

În mintea unor căptenii ale românilor, datorită şi ortodoxismului în care îşi învăluiau acţiunea antiotomană, Rusia se profila drept principala forţă externă de dislocare a dominaţiei seculare a sultanilor. Puterea ţaristă apărea într-o atare ipostază într-o perioadă când românii începeau să făurească planuri de renaştere social-politică şi naţională. Ea devenea, astfel, un factor de speranţă şi apoi de influenţă decisivă în Moldova şi Ţara Românească. O atare poziţie survenea în una din cele mai importante epoci ale istoriei lor, de plămădire a naţiunii şi a conştiinţei naţionale, de renaştere sub forma unui stat unitar şi independent, în limitele spaţiului etnic.

Rusia, care în calitate de ţară ortodoxă se considera a treia Romă – după ocuparea Constantinopolului de către turci, inaugura un şir de războaie antiotomane desfăşurate pe parcursul unei întregi epoci istorice.

Balansând sub raportul simpatiei între Rusia şi Austria, notabilităţile din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească s-au văzut rapid înşelate de cele două puteri.  Stindardul creştin arborat în timpul războaielor antiotomane era, în fapt,   o mască, întrucât deopotrivă Austria şi Rusia vizau o expansiune teritoriala.

Austria şi Rusia, în comun sau pe cont propriu, au ajuns rapid de la cooperare la adversitate, atitudini manifestate făţiş sau deghizat datorită ciocnirii de interese şi raporturi de forţe. Rusia însă îşi învăluia mai bine expansionismul sub mantia ortodoxiei. Scopul acesta era mai greu de perceput de către o clasă conducătoare – boieri şi clerici – fascinată de declaraţiile formale ale ţarilor ruşi de eliberare a unor coreligionari. Pe parcursul acestor războaie din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, din ciocnirea de interese austro-ruse au rezultat unele avantaje pentru români. Ca atare, împărţirea Principatelor Române de către cele două imperii şi afectarea statalităţii lor au devenit imposibile datorită şi intransigenţei cu care otomanii îşi apărau suzeranitatea, recurgând adesea – când erau încolţiţi – chiar la argumente politico-diplomatice. Toate aceste înfruntări şi tendinţe expansioniste ale celor trei imperii, anihilându-se reciproc, au permis naţiunii române să-şi coaguleze potenţialul regenerator şi să lupte pentru întărirea propriei identităţi.

Pe fondul unei simpatii din partea unui segment al boierimii şi al clerului ortodox, care deopotrivă vedeau în ţar un protector al creştinilor împotriva fanatismului islamic al sultanilor, dar apoi mai cu seamă al unor domnitori fanarioţi – instalaţi la Iaşi şi Bucureşti în răstimpul 1711-1821, Rusia beneficiază în Moldova şi Ţara Românească de un serios sprijin. Astfel, războiul ei antiotoman din anii 1768-1774 îi aduce primele izbânzi.[3]

Desfăşurarea războiului

În 1768 trecând mai mulţi poloni în oraşul turcesc Balta, de la marginea Basarabiei, o trupă de cazaci, însoţiti de oaste rusească, se iau dupa ei, atacă şi dărâmă cu totul oraşul amintit care era locuit aproape în întregime de turci. Când această veste ajunge la Constantinopol, ea produce cea mai mare tulburare;ienicerii cer numaidecât să fie duşi împotriva ruşilor şi însuşi sultanul abia îşi poate stăpâni mânia. La toate acestea adaugându-se şi luarea Cracoviei cu asalt de către turci, în ziua de 18 august, partida păcii este cu totul înlăturată, marele vizir Muhsinsade, răsturnat şi înlocuit cu Hamsa Paşa, care declară Rusiei război (octombrie 1768). Ulterior, Hamsa Paşa, este înlocuit la rândul său cu Moldavantshi-Ali-Paşa. Acesta trece Nistru în repetate rânduri. În zilele de 17 şi 18 septembrie ale anului 1769, armata otomană suferă o grea înfrângere, Moldova fiind ocupată de către ruşi. Baronul de Elmpt, trece cu un corp în Moldova, alungă puţinele trupe turceşti care se aflau aici şi intră în Iaşi la 26 septembrie 1769.  Din Moldova, ruşii trec în Muntenia, unde-i cheamă chiar principele Grigore Ghica.

Împărăteasa Ecaterina a II-a, dorind să-şi documenteze intenţiile sale asupra creştinilor din Răsărit şi să arate că razboiul pornit de turci asupra sa îi dă prilejul de a lupta pentru eliberarea coreligionarilor săi, punând asfel în deplină aplicare politica inaugurată de Petru cel Mare, publică un manifest în care arată că Poarta urând religia ortodoxă, i-a declarat război pentru că ea a sprijinit cauza dezidenţilor din Polonia şi că dominarea lor barbară „caută să arunce în marea nelegiurii şi corpul şi sufletul creştinilor ce trăiesc în Moldova, Valachia, Bulgaria, Bosnia, Erzegovina, Macedonia şi în celelalte părţi ale Imperiului otoman”.[5]

După ocuparea principatelor de către trupele ruseşti, boierii moldoveni şi munteni elaborează proiecte în care îşi exprimă dorinţele privind noua organizare a Ţărilor Române.            Prin proiectul de organizare nouă a Moldovei, se încredinţa boierilor un rol precumpănitor. Lor li se dădea în mâini administraţia, hotărârea judecăţilor, strângerea dărilor, într-un cuvânt, toată puterea politică. Apoi, ei se îngrijeau să vină cu toţii, pe rând, la conducerea ţării, pentru ca dreptul de a jefuii poporul, în care atunci se cuprindea administraţia, să fie egal împărţit între dânşii, neuitând nici pe cei scăpătaţi dintre ei, pentru a-şi putea îndrepta averile în caz de nenorocire.

Organizarea Munteniei arată mult mai bine scopurile ruşilor în privinţa organizării Ţărilor Române. Sau că boierii de aici s-au arătat mai blajini, sau că Rusia avea un interes mai mare de a-şi asigura stăpânirea în Ţara Românească, ea fiind mai aproape de turci, un lucru este clar:boierii de aici cer de la împărăteasă totala încorporare a ţării în Rusia.[6]

În timp ce în Europa armatele ruseşti cucereau Moldova şi Ţara Românească, în Asia ele reuşeau de asemenea să ocupe Armenia, Circasia şi alte ţări supuse Imperiului Otoman. Totodată însă, ruşii voiau să lovească puterea turcească şi pe mare, pentru a o înfrânge cu totul, iar împărăteasa începe pregătiri în Marea Baltică pentru constituirea unei flote, chemând marinari iscuţiti din Anglia, Olanda şi Danemarca. Scopul acestei flote era mai ales răscularea grecilor şi a celorlalte popoare maritime ale Imperiului otoman, care s-ar vedea încurajate în mişcarea lor prin puternicul ajutor al flotei ruseşti, dând astfel o împlinire făgăduinţelor făcute acestor popoare încă din 1765. Flota rusească bine pregătită, porneşte din Marea Baltică, trece prin Oceanul Atlantic şi intră prin strâmtoarea Gibraltar în Marea Mediterană. Cu ajutorul englezilor, ruşii nimicesc flota turcească la Tschesme, lângă insula Chio pe coastele Asiei. Toate insulele Arhipelagului se supun împărătesei şi lumea aşteapta să vadă flota rusească intrând în Dardanele şi amenintând chiar capitala Imperiului Otoman. Pe când ruşii dobândesc izbânzi atât de strălucite pe un element cu totul străin până atunci lor, pe uscat, victoriile urmează una după alta, deşi acestea nu erau câştigate atât prin bravura generalilor ruşi, cât prin nedestoinicia turcilor, ceea ce îl face pe Frederic cel Mare să asemene acest război cu o luptă între chiori şi orbi în care cei dintâi sfârşesc prin a-i învinge pe ceilalţi. Astefel ruşii îi înving pe turci la Cahul, iau Ismailul şi Chilia, apoi Benderul, Brăila şi Cetatea Albă, iar tătarii dintre Dunăre şi Nistru se supun de bunăvoie împărătesei.[7]

În 24 decembrie 1773 survine moartea sultanului Mustafa al IV-lea şi îi urmează Abdul Hamid, sub care războiul mai ţine încă vreo jumătate de an şi, fiind tot în folosul ruşilor, turcii se hotărăsc să primească pacea cu orice condiţii.

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi

Astfel se încheie vestitul Tratat de la Kiuciuk-Kainargi, în 28 de articole, articolul XVI discutând problema Ţărilor Române. Astfel, Imperiul Rus înapoia Sublimei Porţi toată Basarabia, cu oraşele Ackerman, Kilia, Ismail cu oraşele şi satele şi cu tot ce ţine de această provincie;mai înapoia de asemenea şi cetatea Benderului.

Înapoiază de asemenea cele două principate ale Munteniei şi Moldovei. Imperiul Otoman le primeşte cu următoarele condiţii, făgăduind în mod solemn păzirea lor cu sfinţenie:de a observa cu toţi locuitorii acestor principate, de orice demnitate, rang, stare, chemare sau neam ar fi ei, fără nicio exceptie, amnistia absolută şi veşnica uitare în favoarea tuturor acelora care ar fi comis într-adevăr vreo crimă sau ar fi fost presupuşi de a avea scopul de a jigni interesele Porţii, restabilindu-i în primele lor demnităţi, ranguri şi posesiuni şi înapoindu-le averile de care s-au bucurat înaintea războiului;de a nu împiedica în niciun chip libera închinare a religiei creştine şi de a nu pune nicio piedică la ridicarea de noi biserici şi la repararea celor vechi, precum a fost şi mai înainte;de a înapoia mănăstirilor şi celorlalţi particulari pământurile şi posesiunile pe care le-au avut înainte şi care le-au fost luate împotriva oricărei dreptăţi, aşezate împrejurul raialelor;de a avea pentru ecleziastici stima particulară cerută de starea lor;de a încuviinţa familiilor care vor dori a părăsi patria lor pentru a se aşeza în altă parte, o liberă ieşire cu toate averile lor şi pentru ca aceste familii să reglementeze într-un mod cuviincios afacerile lor, se fixează termenul de un an pentru această ieşire liberă din ţara lor, începând din ziua în care tratatul avut in discuţie va fi schimbat;de a nu cere, nici a intreprinde vreun soi de plată pentru socotelile vechi de orice natură ar fi;de a nu cere de la aceste popoare nicio contribuţie sau plată pentru timpul cât a ţinut războiul;şi chiar din pricina devastărilor cărora au fost expuse a-i scuti de orice bir pentru doi ani începând din ziua incheierii tratatului;la împlinirea termenului însemnat, Poarta fagăduieşte a fi cu omenie si generozitate în birurile pe care le va pune asupra lor în bani şi de a le primi prin mijlocirea unor deputaţi care-i vor fi trimişi la fiecare doi ani;la terminarea plăţii acestor biruri, nici paşii, nici guvernatorii, nici orice altă persoană nu va putea să le mărească, nici să ceară alte plăţi sau biruri sub orice numire sau sub orice pretext ari fi, ci ele trebuie să se bucure de toate acele foloase de care s-au bucurat în timpul domniei fostului sultan;Poarta dă voie suveranilor acestor două state a avea lângă ei, fiecare câte un însărcinat, luaţi dintre creştinii bisericii greceşti, care se vor îngriji de afacerile principatelor;Poarta consminte, de asemenea, ca după cum o vor cere împrejurările principatelor româneşti, miniştrii curţii imperiale ai Rusiei, să poată vorbi în favoarea lor şi făgăduieşte a-i asculta cu considerarea ce se cuvine unei puteri prietene şi respectate.[8]

Situaţia în Principate după semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi

Exponenţii mişcării naţionale româneşti intuiesc că interferarea marilor puteri la Dunărea de Jos putea fi folosită prin aranjarea unui statut extern al celor două principate consminţit printr-o garanţie a tuturor competitorilor care se înfruntau într-o asemenea zonă, neutralizându-li-se poftele anexioniste. Ideea aceasta era exprimată de delegaţii moldo-munteni, în iulie 1772 – martie 1773, la Congresul de pace de la Focşani şi Bucureşti, când, în temeiul capitulaţiilor prezentate, solicitau o garanţie tripartită a Austriei, Prusiei şi Rusiei. Se căuta un paravan proteguitor faţă de o suzeranitate otomană deviată de la sensurile ei iniţiale şi transformată într-un instrument de opresiune a unei naţiuni îngenuncheată prin nimicirea instituţiilor ei de autoapărare.

La câteva luni după încheierea păcii din 1774, ca răspuns la cerinţele Rusiei, sultanul a emis hatişerifuri către domnii Moldovei şi Ţării Româneşti, impunând limite drastice suzeranităţii politice otomane şi privilegiilor economice. Acestea recunoşteau în principiu autonomia, care fusese garantată prin ahdname cu câteva veacuri în urmă şi limita astfel puterea dregătorilor otomani de a interveni în treburile interne ale Ţărilor Române. Interziceau sultanului să detroneze un domnitor fără motive suficiente şi scoteau de sub jurisdicţia dregătorilor otomani cazurile care implicau creştinii şi mahomedanii de la graniţă şi din raiale, desemnând în schimb un sfat domnesc drept curte de primă instanţă şi curţile de judecată ale cadiilor din Giurgiu (pentru Ţara Românească) şi Brăila (pentru Moldova) drept curţi de apel. Hatişerifurile restrângeau, de asemenea, intrarea negustorilor şi a personalului militar şi civil în Ţările Române la cei aflaţi cu treburi oficiale sau care obţinuseră permisiunea necesară din partea autorităţilor din Ţara Românească şi din Moldova.

În sfârşit, ele interziceau turcilor să se stabilească permanent în Ţările Române, să deţină proprietăţi funciare acolo sau să se angajeze în practicarea agriculturii şi a creşterii vitelor şi cereau ca toate pământurile luate de la mănăstiri sau de la creştinii din aproprierea raialelor să fie restituite fără întârziere. Majoritatea acestor restricţii va rămâne pe hârtie. Guvernul otoman a ignorat pur şi simplu prevederile Tratatului de la Kiuciuk-Kainargi precum şi hatişerifurile din 1774. A continuat să se amestece la fel ca şi înainte în treburile interne ale Ţărilor Române şi să se ridice şi mai mult pretenţiile economice, până când noi războaie şi tratate cu Rusia vor aduce temporar o oarecare uşurare.[9]

Deşi se proclamase garant al Principatelor Române, Rusia îngăduia Austriei să smulgă nordul Moldovei, parte denumită din 1775 Bucovina. Mai mult, ea însăşi îşi satisfăcea apetitul anexionist. În 1812, după un război antiotoman purtat în Principatele Române timp de circa şase ani, neputându-şi fixa frontiera pe Dunăre, după cum intenţionase, ţarul Alexandru I se grăbea să se retragă în propria-i ţară, unde era atacat de Napoleon I, nu înainte însă de a sfâşia şi el o altă parte a Moldovei, teritoriul dintre Prut şi Nistru pe care-l numea Basarabia.

Occidentul european acţionează şi politic în Principatele Române. După 1774, când Rusia deschidea consulate la Iaşi şi Bucureşti, Austria se grăbea să-i urmeze exemplu, cu atât mai mult cu cât legăturile ei economice aici erau infinit mai consistente. În scurt timp, Occidentul se infiltra puternic prin sistemul de consulate şi alte agenţii, protagoniste fiind Austria, Marea Britanie, Franţa şi Prusia. Aceste consulate se constituie, în ultimă instanţă, într-un instrument proteguitor  faţă de supuşii statelor menţionate, în rândul cărora figurau numeroşi români. Aceste elemente desfăşurau o activitate comercial-finaciară vie, îndeplinind funcţiile unei clase mijlocii, în speţă ale unei burghezii în formare.[10]

În concluzie, putem afirma că odată cu încheierea războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Rusia îsi legaliza rolul de protectoare a creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, , dar angajamentele Portii, înscrise în hatiseriful din 1774, anexat tratatului, privind stabilitatea domniei si înlaturarea unor abuzuri în exercitarea dominatiei otomane, nu vor fi respectate. Cu excepţia intervalului imediat urmator păcii, când Poarta a admis în Tara Româneasca o domnie pe termen mai lung (domnia lui Alexandru Ipsilanti din anii 1774-1782), a fost restabilit fenomentul foarte pagubitor sub raport fiscal al deselor schimbari la domnie, atât în Tara Româneasca, cât si în Moldova. În aceasta privinta, abia în 1802, printr-un hatiserif, silită de Rusia, dar si de actiunea boierilor români, Poarta este obligată să admită domnia pe termen de 7 ani.

Bibliografie

1.      Apostol Stan, Protectoraul Rusiei asupra principatelor române. 1774-1856, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti 1999

2.      Keith Hitchins, Românii 1774 – 1866,  Editura HUMATITAS, Bucureşti 1996

3.      A D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Editura ALBATROS, Bucureşti 1997

NOTE

[1]Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra principatelor române, 1774-1856. Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 1999

[2]Keith Hitchins – Românii 1774 – 1866, Editura HUMATITAS, Bucureşti 1996

[3]Apostol Stan, op.cit.

[4]A D. Xenopol – Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Editura ALBATROS, Bucureşti 1997, p.48

[5]Ibidem, p.50

[6]Ibidem, p. 59

[7]Ibidem, p, 65

[8]Ibidem., p, 68-70

[9]Keith Hitchins, op.cit.

[10]Apostol Stan, op.cit.