Procesul lui Baudelaire
În anul 1857, Ministerul public imperial francez a început o campanie împotriva unor scriitori acuzaţi de ultraj la morala publică şi bunele moravuri. Primul vizat, în luna februarie, a fost Gustave Flaubert. I-a urmat Charles Baudelaire (1821-1867).
În 1855, Revue de Deux Mondes îndrăznise să-i publice unele dintre poemele sale ce vor fi cuprinse în cartea Florile răului. Această apariţie a provocat de îndată atacuri violente din partea ziarului Figarocare nu a întârziat să le califice:“Sărace, dezolante, lipsite de idei, versuri scrofuloase, greţoase, glaciale, carnale şi de abator”.
Editorul căruia i s-a adresat la început Baudelaire, a refuzat să-i publice cartea. Atunci când, în sfârşit, aceasta a apărut la un alt editor, în iunie 1857, Poulet-Malassis, cronicarul de la Figaro, a masacrat-o în aceşti termeni: „Există momente în care te îndoieşti de starea mentală a domnului Baudelaire. Are printre altele lucruri de care nu te îndoieşti. Cel mai mult sunt repetiţii monotone şi premeditate ale aceloraşi cuvinte, aceloraşi gânduri, murdăriile se învecinează cu abjecţiile, respingătorul se aliază cu infectul. [...] Niciodată nu ai să asişti la o asemenea paradă de demoni, de fetuşi, de draci, de pisici şi de paraziţi. Această carte este un spital deschis tuturor demenţilor spiritului, tuturor putreziciunilor inimii“.
Procesul împotriva autorului romanului Madame Bovary fusese interpretat de către Baudelaire ca pe un fel de punere în gardă. El era perfect conştient de riscul pe care şi-l asuma publicând cartea. Spera totuşi că nu i se va intenta un proces. Se îngrijora puţin de aceste judecăţi imbecile, întrucât era perfect convins că până la urmă i se va recunoaşte cărţii sale adevărata ei valoare.
Ministrul de Interne a solicitat procurorului general să întreprindă o acţiune împotriva Florilor răului, în special a poemelor: Abel şi Cain, Litaniile lui Satan, Vinul asasinului, Femei blestemate şiMetamorfozele Vampirului. Poetul spera că un articol apărut în Le Moniteur, din 14 iulie 1857, va determina ministerul public să nu-şi mai continue urmărirea. Această speranţă a fost zadarnică. Afirmaţia conform căreia culegerea de poeme ar fi fost o capodoperă demnă de Dante, a provocat din partea guvernului, o reacţie cu totul opusă, cu atât mai mult cu cât noi şi violente atacuri au început să fie lansate împotriva Florilor răului de către Journal de Bruxelles în care se putea citi:
“… Am vorbit recent de Madame Bovary, acest succes de scandal, care este totodată o ruşine literară, un dezastru moral şi un simptom social… Acest roman dezgustător constituie totuşi o lectură inofensivă în comparaţie cu o culegere de poeme care a apărut în ultima vreme sub titlul de Florile răului. Autorul este un oarecare domn Baudelaire care l-a tradus pe Edgar Poe şi care trece de circa zece ani, drept un mare scriitor în aceste mici cercuri din care ies gunoaiele presei, ale boemei şi ale realismului. Nimic nu ne poate face o idee despre amestecul de vulgaritate şi de jeg pe care-l conţine această carte. Prietenii autorului sunt şi ei înspăimântaţi. A da citate este imposibil…“
La 17 iulie 1857, în urma ordinului unui judecător parizian de instrucţie, exemplarele nevândute aflate la editura Alençon au fost confiscate. Imediat după aceasta, Baudelaire a fost interogat vreme de trei ore de către judecător.
Poetul nu s-a lăsat descurajat de embargoul cărţii sale. El spera să scape dintr-un eventual proces tot aşa de victorios ca şi prietenul său Flaubert, care în douăzeci şi patru de ore a devenit un om celebru.
La 20 august 1857, procesul a început în faţa celei de a şasea Camere corecţionale a Curţii de Apel din Paris, în prezenţa unui numeros public. Din pledoariile procesului nu au mai rămas decât rechizitoriul, pledoaria şi verdictul.
Procurorul imperial, doamna Pinaud, a pronunţat un rechizitoriu moderat şi s-a străduit să fie înţelegătoare cu poetul, cerând totuşi condamnarea acestuia. Procurorul i-a invitat pe juraţi să se pronunţe împotriva acestei maladii primejdioase la adresa moralei care consta în a spune tot şi a descrie orice, ca şi cum pedepsirea unei călcări a moralei publice era literă moartă şi cum această morală nu ar fi existat. Cartea în cauză nu era o foaie de ziar pe care o citeşti şi o uiţi imediat:cartea pătrundea în public, rămânea în biblioteci şi în case, la fel ca un tablou. Ba îi corupea pe inocenţi, îi captiva pe curioşi şi producea senzaţii murdare. Acesta era motivul pentru care el reprezenta o primejdie permanentă pentru morala publică.
restul pe Istorii Regasite
