Primele contacte ale românilor cu otomanii în zona Giurgiu
Rãzboiul civil din Bizanţ a favorizat trecerea turcilor în Europa peste strâmtoarea Dardanele. Statele balcanice au fost preocupate de problemele interne şi la 1368 înaintarea otomanã făcuse progrese importante, ceea ce impunea o reacţie coordonatã. Domnitorul Vladislav Vlaicu, având puternice legãturi de familie cu dinaştii slavi, s-a implicat în politica de îndiguire a valului musulman. Trupele muntene împreunã cu cele trimise de regele Ungariei au înfrânt forţele concentrate asupra Vidinului de ţarul Ioan Alexandru şi aliaţii sãi. Anul exact al primei încleştãri nu este cunoscut cu exactitate, istoricii optând pentru 1367 sau 13681. Problemele asiatice ale hanilor otomani şi rezistenţele balcanice au întârziat sosirea la linia Dunãrii. Sfârşitul penultimului deceniu al secolului al XIV-lea a adus spargerea barajului sârbo-bulgar. Murad I a avut de înfruntat o mare coaliţie a principilor balcanici şi cele douã armate s-au întâlnit în celebra zonã numitã Câmpia Mierlei. Bãtãlia s-a desfãşurat în 1389 şi s-a soldat cu înfrângerea creştinilor, iar puterea a fost preluatã de energicul Baiazid în urma asasinãrii tatãlui sãu2.
Voievodul Mircea cel Bãtrân se afla acum în prima linie în calea invadatorilor otomani, fluviul Dunãrea nefiind un obstacol absolut pentru rapizii cãlãreţi asiatici. Lungimea mare şi numãrul redus al apãrãtorilor nu permiteau o rezistenţã îndelungatã. Nãvrapii lui Firuz bei au trecut cursul de apã în zona Vidinului şi au pustiit o parte din Oltenia. S-au întors cu pradã bogatã, ceea ce i-a permis sultanului sã ridice aşezãminte de binefacere la Brusa3. Incursiunea akîngiilor a fost plasatã în anul 13914, dar turcologii considerã cã a avut loc în a doua parte a anului 13895şi a fãcut parte din strategia de consolidare a dominaţiei turceşti în peninsulã .
Cãlãreţii prãdalnici nu reprezentau un mare pericol deoarece nu se puteau menţine în teritoriile strãbãtute. Expediţia condusã de marele vizir Çandarlî Ali paşa din 1388 a dus la cucerirea Silistrei şi a altor fortificaţii de pe linia fluviului pe care domnitorul Mircea cel Bãtrân le ocupase cu propriile garnizoane6. Voievodul încercase astfel sã compeseze slãbiciunea manifestatã de trupele bulgare ale ţarului Şişman. Moartea despotului Ivanco a dus la preluarea controlului asupra Dobrogei şi apoi asupra Silistrei (Dîrstor). Problema ultimelor stãpâniri ale ţarului bulgar Şişman, insuficient de supus şi de fidel sultanului, l-a determinat pe Baiazid sã termine cu rãzboiul pe douã fronturi. Anul 1393 a fost marcat de o mare expediţie şi cetãţile Nicopole, Silistra, Rusciuk şi Turnu (probabil) au primit garnizoane otomane7. Dacã probabil sultanul s-a mulţumit cu consolidarea stãpânirii la sud de Dunãre, akîngiii au primit poruncã pentru jefuirea teritoriului Ţãrii Româneşti. Dupã încetarea expediţiei sultanale, situaţia a rãmas tensionatã şi pentru pedepsirea nãvrapilor voievodul Mircea cel Bãtrân a iniţiat incursiunea asupra bazei de la Karînovasî8, soldatã cu pagube umane şi materiale importante pentru tabãra musulmanã. Campania a avut loc toamna tãrziu pentru cã n-a mai permis intervenţia sultanului. Reacţia lui Baiazid nu s-a lãsat însă prea mult aşteptatã şi în 1395 armata otomanã a trecut fluviul pe la Nicopole îndreptãndu-se spre unul din centrele vitale ale Munteniei. Raportul de forţe era nefavorabil românilor şi domnitorul a apelat la tactica hãrţuirii inamicului. Bãtãlia de la Rovine s-a desfãşurat într-un loc nefavorabil acţiunii cavaleriei, o trecãtoare îngustã şi baratã cu şanţuri. Istoricii, confruntaţi cu ambiguitatea izvoarelor creştine şi otomane, au propus diferite localizãri, dar problema a rãmas deschisã şi astãzi. Istoricul argeşean Ion Nania a prezentat o ipotezã interesantã pornind de la sursele folclorice. O luptã este plasatã în zona dintre aşezãrile Petrãchioasa, Dascãlu şi Ştefãneşti fiind pusã în legãturã cu ocuparea Rusciukului9. Teoria a fost bogat documentatã, dar nu convinge10. Trecerea sultanului pe la vadul de la Giurgiu ar indica un interes deosebit pentru regiunea Ilfov, dar aşezãrile rurale de aici nu justificau efortul militar. Fãrã sã se poatã preciza data cu exactitate, satele din regiune au fost incendiate de nãvrapi11.
Politica domnitorului Mircea cel Bãtrân de a consolida apãrarea Dunãrii s-a intensificat probabil dupã dezastrul creştinilor de la Cîmpia Mierlei. Acum ar fi început lucrãrile la cetatea Giurgiu, fiecare piatrã fiind plãtitã cu un bulgãre de sare12.Nu credem cã lucrãrile au avut amploarea indicatã, presiunea trupelor otomane fiind puternicã.Cãderea în captivitate a sultanului Baiazid în urma luptei de la Ankara (iulie 1402) a permis trecerea vadurilor sub control muntean. Prezenţa domnitorului la Giurgiu în septembrie 140313indicã preocuparea de a supraveghea lucrãrile de amploare şi de a lua pulsul luptelor pentru tron din statul otoman. Munca s-a desfãşurat într-un ritm alert, cu implicarea unui numãr important de ostaşi pentru apãrarea lucrãtorilor, iar piatra a fost adusã din carierele de la Rusciuk. Prudenţa a fost pe deplin justificatã. Akîngiii aflaţi sub controlul lui Sűleyman han au lovit în mai multe rânduri teritoriul muntean, pagubele fiind importante14. Domnitorul a ripostat ofensiv şi a obţinut o victorie în apropiere de Silistra15. Aducerea la tron a lui Musa în 1411 a fost privitã la curtea domneascã ca o îmbunãtãţire radicalã a relaţiilor cu statul otoman. Privilegiul comercial dat negustorilor braşoveni la 6 august 1413 demonstreazã deschiderea rutelor comerciale cu beneficii importante pentru cele trei pãrţi16. Perioada de relativã pace s-a încheiat dupã victoria lui Mehmed I din 1413.
NOTE Primele contacte cu otomanii în zona Giurgiu
1. Giurescu, Ist. Rom., vol. 2, p. 26.
2. Decei, IIO, p. 54;Istoricii români nu s-au pus de acord în privinţa participãrii trupelor muntene la confruntarea decisivã (Giurescu, Ist. Rom., vol. 2, p. 70).
3. Mehmed, Cron. Turc., vol. I, p. 83.
4. Giurescu, Ist. Rom., vol. 2, p. 71
5. Tahsin, Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1991, p. 71.
6. Ibidem, p. 66;
7. Ibidem, p.76/77.
8. Aurel Decei, Expediţia lui Mircea cel Bãtrân împotriva acîngiilor de la Karinovasî(1393), în Relaţii româno-orientale, Editura ştiinţificã şi enciclopedicã, Buc., 1978, p. 153.
9. Ion Nania, Localizarea şi datarea luptelor de la Rovine şi de la locul numit Argeş, în Argesis, seria istorie, tom XI, Piteşti, 2002, p. 165-167.
10. Autorul considerã cã armata lui Baiazid a fost zdrobitã total la Rovinele de pe Pãsãruica şi apoi forţele lui Mircea au reuşit sã obţinã un succes şi în faţa cetelor lui Firuz bei (1391) (Ion Nania, op. cit., în loc. cit., p. 171). Teoria nu ţine cont de distanţe (Vidin – Ilfov) şi nici de imposibilitatea ca oastea epuizatã a lui Mircea sã facã faţã în douã bãtãlii succesive. Concluzia articolului uimeşte prin potenţialul ridicat al forţelor muntene. Mircea cel Bãtrân şi trupele muntene ar fi respins trei expediţii sultanale în anii 1391, 1394 şi 1395 (Ibidem, p. 181).
11. Constantin Cãzãnişteanu, Pe urmele lui Mircea cel Mare, Bucureşti, 1987, p. 198/199.
12. Giurescu, Ist. Rom., vol. 2, p. 70.
13. Constantin Cãzãnişteanu, op. cit., p. 165.
14. Gemil, Tahsin, op. cit., p. 91.
15. Ibidem, p. 91;C. Cãzãnişteanu, op. cit., p.170.
16. Giurescu, Ist. Rom., vol. 2, p. 84.
