După publicarea „Declaraţiei din aprilie 1964“, izolarea României în interiorul lumii comuniste s-a accentuat, ceea ce a creat premisele pentru o apropiere între România şi alte „oi negre“ ale „lagărului“, cum era Iugoslavia. Un document de arhivă ne dezvăluie că la întâlnirile mai mult sau mai puţin oficiale românii şi sârbii nu se sfiau să-i bârfească pe tovarăşii de la Moscova.

Gheorghiu-Dej n-a ezitat niciodată să ia partea sovieticilor în disputele lor cu Iugoslavia, atât în timpul lui Stalin, când Dej însuşi a prezentat raportul de condamnare a lui Tito în şedinţa Cominformului, dar şi mai târziu, când Moscova a acuzat Belgradul de revizionism. Cu toate acestea, pe măsură ce divergenţele între România şi celelalte ţări CAER se acutizau pe tema specializării, Dej a devenit tot mai prudent în a critica alte partide, mai ales pe cel iugoslav şi chinez. De asemenea, demararea proiectului Porţile de Fier a sporit încrederea dintre părţi.

În iulie 1964, un grup de oficialităţi iugoslave de rang înalt s-a aflat în concediu în România, ocazie cu care au avut o întâlnire la Comitetul Central, în care au fost discutate probleme ale colaborării bilaterale. Partea română s-a plâns de problemele sale în relaţiile cu URSS şi celelalte ţări socialiste, primind înţelegere din partea iugoslavilor, la rândul lor trecuţi de nenumărate ori prin divergenţe acute cu Moscova. Într-un fel, era o întâlnire a „proscrişilor“, care îşi mărturiseau unul altuia necazurile. 

„Cu aşa ceva nici un român nu va fi de acord!”

Chivu Stoica a relatat iugoslavilor natura neînţelegerilor cu Uniunea Sovietică, plecând de la principiul suveranităţii, atât de important pentru iugoslavi, acuzând mai ales ideea planului unic pentru toate ţările socialiste:„Dezvoltarea economiei, a forţelor de producţie, punerea în valoare a resurselor care este un atribut al suveranităţii, în cadrul planului unic, acest atribut ar fi luat din mâna partidului şi guvernului, fie altfel, după alte concepţii distribuite şi folosite forţele de producţie ale ţărilor cu economie industrială dezvoltată, pentru a-şi lărgi posibilităţile de dezvoltare a nivelului de trai, de dezvoltare a culturii, şi ţări înapoiate, agrare, furnizoare de materii prime, fără posibilitate de a ridica şi a dezvolta viaţa şi nivelul de trai. Aceasta înseamnă să se trimită forţe de muncă în Mongolia, în Kamceatka. Cu aşa ceva cred că nici un român nu va putea fi de acord, nu numai român, dar şi alţii preferă să-şi dezvolte forţele de producţie la ei acasă, să-şi dezvolte cultura lor, independenţa şi să-şi ridice ţara la un nivel tot mai înalt“.

Chivu Stoica s-a plâns şi de planul Valev, iar iugoslavii au fost curioşi să ştie care a fost atitudinea oficială a Moscovei în această privinţă. Stoica le-a explicat cum PCUS s-a dezis de ideile lui Valev în mod oficial, că acesta a fost chiar criticat într-un articol din „Izvestia”, dar că acest lucru nu a liniştit deloc PMR, având în vedere că idei similare fuseseră expuse anterior de Hruşciov însuşi.

Din partea delegaţiei iugoslave, Blajo Ivanovic s-a declarat cu totul de acord cu aprecierile părţii române:„Asemenea lucruri într-adevăr lovesc. Iugoslavia a trecut acest drum. Noi privim aceste lucruri cu alţi ochi. Noi ne-am obişnuit cu jignirile, nu că ne-am învăţat să răbdăm în ceea ce priveşte problemele independenţei şi suveranităţii. Poziţiile iugoslavilor sunt de mult timp cunoscute. Consider că nu numai conducerea, dar şi comuniştii înţeleg această situaţie care există acum şi tocmai de pe asemenea poziţii aceste relaţii socialiste sunt de neconceput. Propriu-zis, este imposibil a dezvolta relaţiile socialiste care trebuie să se dezvolte din relaţiile între ţări, fără elementul de bază, că ţările, partidele, popoarele sunt egale în drepturi, că nimeni nu are dreptul să se amestece în treburile interne“.

(După  întâlnirea din 1964, relaţiile dintre partidele comuniste din România şi Iugoslavia au început să se dezgheţe. În decembrie 1966, Tito a făcut o vizită neoficială la Bucureşti. Delegaţia iugoslavă a fost primită călduros de Nicolae Ceauşescu (centru, dreapta)

Mărturisiri despre trecut

În cadrul discuţiilor, Chivu Stoica a intrat şi în detalii despre trecutul colaborării româno-sovietice. Disputele cu Moscova creau o atmosferă favorabilă destăinuirilor, mai cu seamă în ceea ce privea aspectele sensibile ale relaţiilor româno-sovietice. Românii se plângeau mai ales de experienţa sovromurilor, apreciată acum în cu totul alţi termeni decât în anii ’50:„Partidul nostru are o experienţă foarte tristă cu întreprinderile comune de când au existat sovromurile, deşi eram un partener cu participaţie egală. După terminarea războiului acele trofee luate de la nemţi, o serie de întreprinderi proprietate germană, au devenit trofee de război, proprietatea statului sovietic. (...) Pe de o parte, statul român, guvernul, nu puteau să spună nici un cuvânt în conducerea acestor întreprinderi. Ca un exemplu, ei urmăreau exploatarea foarte pronunţată a petrolului. Toată extracţia petrolului era cuprinsă în sovrom. Ştiţi, nimeni nu putea să spună ceva. Toate întreprinderile carbonifere, industria de uraniu, pe urmă produsele de oţel şi altele erau cuprinse în sovromuri. (...) Acele întreprinderi care lucrau în pierdere se acopereau de la bugetul statului român. Şi beneficiul tot de la buget. Era obligatoriu. Dacă întreprinderea care lucra avea pierderi, şi nu avea beneficii, bugetul statului român trebuia să acopere. La un moment dat am întrebat:trăia încă Stalin. Tov. Gheorghiu a pus întrebarea:«Ce fel de relaţii sunt între statele noastre? socialiste? capitaliste?» N-a răspuns. Abia în 1956 s-a putut discuta“.

De-a boul şi viţelul în lumea socialistă

Iugoslavii erau trecuţi prin această experienţă şi de aceea nemulţumirile românilor ajungeau la urechi receptive. Inegalitatea pe care o acuza România în relaţiile cu Uniunea Sovietică se regăsea însă şi în relaţiile cu celelalte state membre CAER, ceea ce sporea necazul românilor şi sentimentul lor de izolare.

„Vedeţi, sunt şi aşa probleme în CAER – se plângea Chivu Stoica. În CAER sunt ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi au luat hotărârea comună de a se ajuta, de a se acorda ajutor reciproc pentru apropierea nivelurilor economice, încât mai mult sau mai puţin cam o dată să treacă toate la construcţia comunismului. Din practică, lucrurile se vede că altfel au fost. Se urmăreşte ca să rămână ţări agrare, înapoiate şi ţări industriale, avansate“.

Practic, era vorba de o competiţie în interiorul lumii socialiste, similară cu concurenţa capitalistă pentru pieţe. Desigur că aceia mai pierduţi erau cei mici:„Acele ţări membre ale CAER – continua Chivu Stoica – care aveau o industrie dezvoltată au înţeles că acelea care nu sunt dezvoltate să fie piaţă de desfacere pentru ei şi furnizoare de materii prime, adică să nu-şi dezvolte forţele de producţie, să nu-şi creeze o bază tehnico-materială. De aici au început primele contradicţii:ce-i trebuie României industrie de maşini? Ce-i trebuie României industrie de oţel? Ce-i trebuie Bulgariei industrie de maşini?“.

Bârfitorii şi conducerea de partid

Când a izbucnit conflictul între Tito şi Stalin în 1948, una dintre acuzele pe care Tito o aducea Uniunii Sovietice era legată de faptul că Moscova întreţinea un vast aparat informativ, de spionaj, în interiorul partidului iugoslav.

Spionajul sovietic era bine infiltrat în interiorul fiecărui partid şi Gheorghiu-Dej ştia aceasta mai bine decât oricine. De aceea, în contextul divergenţelor româno-sovietice, una dintre primele sale cereri către Moscova a fost legată de retragerea agenturii sovietice din România. Existenţa acesteia, explica Chivu Stoica oaspeţilor iugoslavi, era încă un exemplu privind caracterul inechitabil al relaţiilor româno-sovietice:„Şi alte lucruri sunt care jenează, care supără, sunt practicile din timpul Cominternului, din timpul cultului personalităţii lui Stalin, care nu erau numai un amestec în treburile interne, dar veneau şi cu hotărâri şi înlocuiau conducerea. Asemenea practici se simt şi până astăzi. Se menţine încă agentura de informaţii în cadrul partidelor. Ce fel de egalitate în cadrul partidelor noastre este? Ce respect ai faţă de partidul frate, unde ai o agentură de informaţii? Cum se potriveşte aceasta? (...) Bârfitorii se bucură de mai multă încredere decât conducerea partidului nostru. E un partid format din luptători revoluţionari, dintr-un Comitet Central ales la un congres, e un partid de guvernământ, cu care colaborează. Ai nevoie, vrei să ştii ceva, întreabă! Te adresezi conducerii“.

Iugoslavii erau foarte receptivi la astfel de probleme. Blajo Ivanovic îşi amintea de situaţia în care se aflase ţara sa în timpul disputei cu Stalin:„Poporul atunci a fost mai mult sau mai puţin liniştit, dar conducerea nu a dormit luni de zile. Într-adevăr se putea ajunge la orice. În fond noi ne-am apărat suveranitatea, independenţa. Lenin a prevăzut că se poate ajunge la conflicte, de aceea trebuie să fim pregătiţi pentru toate“.

De altfel, iugoslavii recunoşteau că disputa lor cu Moscova a pornit tot de la problema întreprinderilor mixte:„La început a fost foarte greu să se înţeleagă despre ce este vorba. Conflictul a început cu societăţile mixte şi de poziţia pe care o ocupau consilierii specialişti ai sovieticilor în Iugoslavia“.Astfel de discuţii avuseseră loc deja la nivel înalt, între Tito şi Gheorghiu-Dej, dar de la nivelul respectiv s-au păstrat prea puţine documente.

Continuarea discuţiilor la nivelul cadrelor de partid dovedea existenţa unui grad înalt de încredere reciprocă, precum şi dorinţa părţilor de a depăşi traumele trecutului pentru a se putea baza una pe alta la nevoie. Pentru regimul Dej, apropierea de Iugoslavia nu viza o desprindere de blocul din care făcea parte, ci reducerea izolării în care se afla în lumea comunistă, sporirea legitimităţii sale internaţionale într-un moment de cumpănă. Trecuţi fiind prin aceasta, iugoslavii au înţeles prea bine situaţia...