Podul de la Cernavodă, la un pas de a fi distrus de români în timpul Primului Război Mondial
Inaugurat în 1895, podul de la Cernavodă, proiectat și construit de Anghel Saligny, a fost acea vreme cel mai lung din Europa. Podul a asigurat multă vreme legătura feroviară între București și Constanța, principalul port românesc de la Marea Neagră. Acest pod de o importanță vitală pentru transportul feroviar în România a fost la un pas să fie aruncat în aer în timpul Primului Război Mondial, chiar la inițiativa unui general român.
În anul 1890, Anghel Saligny, un tânăr inginer de doar 34 de ani, a primit misiunea de a construi un pod peste Dunăre, care să asigure legătura cu Dobrogea, regiune intrată în componența României în urma Tratatului de la Berlin (1878). Lucrările au durat 5 ani, podul fiind inaugurat pe 26 septembrie 1895, în prezența regelui Carol I.
Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri și alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Construcția este completată de un al doilea pod feroviar peste un braț al Dunării, denumit Borcea, care delimitează insula cu același nume. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri.
În Insula Borcea, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri. Cu rampele de acces, cei 4087, 95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală.
În toamna anului 1916, după înfrângerea în bătălia de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), situația României s-a înrăutățit semnificativ. Trupele Puterilor Centrale au înaintat rapid în Dobrogea, ocupând o mare pare a provinciei. Podul de la Cernavodă a devenit un obiectiv vital pentru apărarea României. Dacă Puterile Centrale puteau să captureze podul, aveau un acces facil spre București.
Averescu: „Sunt de părere să sară în aer generalul, podul nu”
La Casa Regală ajung zvonuri care spun că Podul de la Cernavodă a fost aruncat în aer chiar de trupele române în retragere. Regina Maria nota în jurnalul ei, la 10 octombrie 1916:
„[...] Dobrogea e aproape pierdută, Constanța a fost luată, oamenii noștri au aruncat în aer cu mâinile lor podul mare - podul atât de drag unchiului, care-i încălzea inima, podul în fața căruia rămânea în extaz mătușa când călătoream pe Dunăre. Nu știu cât de mari au fost pierderile, dar situația este gravă și din nou se vorbește de evacuare“.
Informația era însă eronată. Au existat planuri de distrugere a podului, însă acestea au fost împiedicate de generalul Alexandru Averescu, proaspăt numit (la 26 septembrie 1916) în funcția de comandant al Armatei a II-a, de pe frontul de sud. Generalul Alexandru Socec, în acel moment comandant al Diviziei 2 Infanterie, ulterior degradat și condamnat la închisoare de Tribunalul Militar pentru că și-a părăsit postul în timpul bătăliei pentru București, i-a cerut permisiunea lui Averescu să arunce în aer podul de la Cernavodă. Rezoluția scrisă de Averescu pe cererea lui Socec a fost antologică: „Sunt de părere să sară în aer generalul, podul nu”.
În acele momente dominate de confuzie, opinia publică de la București nu cunoștea situația podului. La 12 octombrie, scriitorul și omul politic Vasile Th. Cancicov, nota în jurnalul său:
„Pierderea Constanței a atras imediat pierderea Medgidiei și a Cernavodei. Și militărește, și economicește, și politicește, pierderea e incomensurabilă. Până în acest moment nu se cunoaște soarta podului de la Cernavodă“.
Distrugerea podului de peste brațul Borcea
Intervenția fermă a generalului Averescu a salvat de la distrugere bijuteria inginerului Anghel Saligny, însă înaintarea trupelor Puterilor Centrale peste Dunăre trebuia oprită. În acest scop a fost luată decizia de a distruge podul secundar, respectiv tronsonul care traversa brațul Borcea, care a fost minat de trupele române în retragere, pentru a împiedica avansarea trupelor germano-bulgare. Podul de peste brațul Borcea a fost reconstruit în 1921.
Bibliografie:
Maria regina României, Jurnal de război (I). 1916-1917, Editura Humanitas, București, 2014.
Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației, vol I, Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României – jurnal zilnic: 13 august 1916–13 august 1917, Editura Humanitas, București, 2015.
Gheorghe Platon (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, București 2003.
