Petrache Lupu, legionarii şi Carol al II-lea
Povestea viziunii lui Petrache Lupu de vineri 31 mai 1935, repetată în săptămânile următoare, transmisă de preotul local Patriarhiei şi folosită de Episcopia Râmnicului pentru propagandă creştină, s-a înscris în categoria neomitului întâlnit în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial în mai toate ţările balcanice.
Grecia a avut astfel de episoade cu mai mare frecvenţă şi chiar în timpul războiului explodează „minunea de la Scripu”, în care apare Maica Domnului şi opreşte tancurile germane. Cazul Petrache Lupu are de fapt două componente:fenomenul religios în sine de la Maglavit, în care persoana lui Petrache Lupu, un nefericit lovit de un sifilis ereditar, are mai puţină importanţă, importantă fiind reacţia oamenilor la mesajul divin pentru o viaţă mai morală;exploatarea religioasă rămâne însă în plan secundar, importantă fiind exploatarea politică a acestui mitologic.
Viziunea lui Petrache Lupu şi pelerinajul a zeci de mii de oameni care se porneşte spre Maglavit au fost exploatate politic într-un moment de tensiune între Mişcarea legionară a lui Corneliu Z. Codreanu şi regele Carol al II-lea.
Legionarii, care au înfiinţat la Maglavit o „Casă verde”, au lansat ideea că mesajul divin trimis prin vocea stranie a lui Petrache Lupu este o confirmare a mesajelor religioase şi mistice pe care le lansau chiar ei de un deceniu în lumea românească, iar regele, alarmat cumva de implicarea legionară în pelerinajul de la Maglavit, a observat cu precizie efectul unui mesaj direct şi simplu asupra populaţiei.
Cum ştim că intenţia lui era aceea de a instaura o dictatură, încă din 1930, când s-a produs lovitura de stat naţional-ţărănistă care l-a adus pe tron, putem înţelege tentativele lui de a se asocia acelui element care are forţa să adune mulţimi. Începutul anului 1935 marca încercările repetate ale regelui de a prelua controlul Mişcării legionare.
Circumstanţele „minunii de la Maglavit”
Dispariţia cenzurii, deschiderea arhivelor şi tentaţia firească de a acorda atenţie şi circumstanţe unui subiect istoric interzis până acum nu trebuie să ducă la glorificarea Mişcării legionare. Ea se vede, de la nivel panoramic, ca un fenomen istoric controversat, încărcat de calităţi, slăbiciuni şi enigme, dar ca o pagină de istorie înscrisă totuşi în tipologia vieţii politice româneşti interbelice. Insistenţa publicisticii legionare pe puritatea doctrinei şi a liderilor săi se va umbri mereu cu aspectele întunecate ale unor fapte ale sale.
Este adevărat că i s-au pus multe crime imaginare în spate, dar va fi greu să demonstrăm că o organizaţie paramilitară şi agresivă se înfiinţase şi acţiona pentru scopuri de binefacere. Dacă acum negăm caracterul ei străin – acuzat nedrept de duşmanii săi –, suntem nevoiţi, tocmai de logica actului de obiectivitate, să acceptăm şi că Mişcarea legionară participa în felul ei particular la lupta murdară de pe scena politică românească, că-şi negocia statutul şi că liderii săi, în frunte cu Corneliu Z. Codreanu, urmăreau şi interese politice personale.
Ceea ce analizăm noi este ascensiunea Mişcării legionare prin erorile adversarului, ridicarea unui fenomen politic românesc provocat de slăbiciunile sistemului democratic din România şi care a atins un anumit succes datorită unei succesiuni de intenţii ratate de către stat, pe plan administrativ, juridic, economic şi social.
Pe noi ne interesează în continuare raportul între stat şi societate, în care a intervenit la un moment dat Mişcarea legionară. De ce a avut succes mistica sa religioasă? Oare, nu cumva, nivelul slab de instrucţie publică şi de acumulare culturală – sarcini definitorii ale statului – dădeau naştere unor fenomene delirante, comic-primitive, de genul Petrache Lupu?
În 1935, România se afla la doar câţiva ani de la apariţia crizei economice mondiale în ţară şi în plină încercare de redresare prin ceea ce a rămas cunoscut sub denumirea de „marea dezvoltare economică din perioada interbelică”. Al doilea guvern Tătărescu (2 octombrie 1934-28 august 1936), deşi produce o dezvoltare accelerată a economiei pe baza nesănătoasă a comenzilor de stat, controlate de rege şi de camarilă, cunoaşte totuşi şapte remanieri.
În condiţiile instabilităţii politice şi a luptei pentru influenţă între echipa regală şi Mişcarea legionară, capacitatea extraordinară a unui episod mistic de a aduna mulţimi face din Petrache Lupu, Corneliu Z. Codreanu şi Carol al II-lea eroii aceluiaşi mit fascinant al puterii absolute care va aduce România pe calea cea bună.
Mai citeşte:
